„A trăi pentru a-ţi povesti viaţa“… Cuvintele acestea ce stau, ca titlu, pe coperta memoriilor lui Gabriel García Márquez reprezintă, de fapt, crezul şi programul existenţial al marelui scriitor columbian. Mutatis mutandis şi păstrând toate proporţiile, aş putea afirma că acelaşi principiu a călăuzit, cumva, instinctiv, şi o bună parte a vieţii dlui dr. Iulius Iancu, medic-scriitor originar din România şi trăitor, de câteva decenii, pe ţărmul Mediteranei, la Haifa (Israel). Dovadă – cele şapte sau opt volume publicate până acum, dintre care se distinge cu deosebire, tetralogia „Noi, copiii străzii Leca“ – uliţa băcăuană a copilăriei dsale (scriere care a fost prezentată, pe larg, în „Viaţa medicală“). Mânat de acelaşi impuls, dl dr. I. Iancu revine cu o nouă carte: PRINŢESA DIN HARDUF (apărută la Bacău, în 2009). Metafora din titlu se cere decodificată: Harduf este numele străzii din Haifa unde se află casa în care, de mulţi ani, trăieşte familia dr. Iancu, iar „prinţesa“ este soţia autorului, Rita. Cu care s-a căsătorit, în urmă cu mai bine de şase decenii, pe când era proaspăt absolvent al Facultăţii de Medicină din Bucureşti. Deşi nu întotdeauna uşoară, viaţa lor împreună a fost fericită, au o fiică, o nepoată, un nepot şi doi strănepoţi. Au muncit mult, dar s-au bucurat de viaţă, au avut un trai tihnit şi au călătorit prin aproape toată lumea. Până acum vreo opt ani, când medicul a observat, la soţia sa, o serie de tulburări cognitive care i-au dat de bănuit că ar fi semnele unei cumplite boli. Profesorului neurolog care a examinat-o pe Rita i-a confirmat temerile: da, era Alzheimer. Dl dr. Iancu ştia, fireşte, despre ce e vorba, ce îi aştepta pe soţia sa, pe el, întreaga familie. Şi parcă vedea aievea cum, înarmat cu o bâtă, Alzheimer – care nu face discriminări etnice, rasiale, politice sau de alt fel – „intră în casă, unde toată lumea e mulţumită şi la locul ei, ridică ciomagul şi te loveşte groaznic. Nu mori, dar nici nu trăieşti: uiţi, uiţi tot ce ţi-e scump şi aproape“. Acum, „Alzeihmer este în casă şi trebuie să trăim cu el“. Iar existenţa alături de cel ce suferă de această maladie nu e deloc uşoară. Cere sacrificii enorme şi din partea soţului, şi a copiilor, a tuturor celor apropiaţi. În numele şi în amintirea anilor fericiţi trăiţi alături de Rita, dl dr. Iancu şi-a asumat această povară extrem de grea, veghind zi şi noapte la existenţa, într-un fel nepământeană, a fiinţei dragi, renunţând la totul pentru ea. Ce-i drept, a avut şi are ajutorul familiei, care nu e foarte numeroasă, dar este strâns unită. În ultimă instanţă însă, Alzheimer e o boală şi  nu există boli ruşinoase care nu se pot divulga celor din jur – consideră dl dr. Iancu, în calitate de medic şi de scriitor. De aceea, a hotărât să destăinuie publicului odiseea vieţii sale, a familiei, a bolnavei în jurul căreia acum gravitează totul. Şi o face înregistrând, tot timpul cât de distrugător se manifestă această boală. Care „nu este numai boala unui om drag, ci este şi o boală colectivă îndelungată“. Dr. Iancu are însă avantajul că a îndrăgit scrisul, că de când s-a pensionat s-a refugiat în această îndeletnicire, care mai ales acum, când este nevoit să trăiască alături de Alzheimer, s-a dovedit a fi „terapeutica frământărilor şi durerilor sale“. Dsa nu este neurolog, este radiolog. Şi ca medic, observaţiile sale scriitoriceşti, fiind foarte pertinente, pot folosi celor nevoiţi să vegheze asupra unor persoane apropiate afectate de această maladie necruţătoare. „Nu este vorba de o lecţie de patologie sau neurologie – arată dsa – ci aceste rânduri pot constitui un îndrumar pentru membrii unor familii care, deşi au auzit despre ea (boala respectivă – n.n.) n-au trăit ani de zile cu ea în casă (…). Ca medic, susţin că este una din bolile cele mai grele pentru bolnav şi familie, îndelungată, costisitoare, zdruncinantă, la care se cere nu numai înţelegerea bolnavului, dar şi o putere de rezistenţă morală şi materială inimaginabilă… E tristă cartea în care dl dr. Iulius Iancu din Haifa continuă să-şi povestească viaţa. E tristă, dar foarte adevărată.