2015 este, fără prea multe
dubii, unul dintre acei ani buni ai cinematografiei româneşti: premiere
mondiale la Berlinală şi la Cannes. Este unul dintre acei ani care încep în forţă
şi care ai vrea să nu se mai termine nicicând. Selecţia Un Certain Regard
de la Cannes a fost cu siguranţă cea mai frumoasă experienţă: două filme româneşti
dintr-o lovitură – Un etaj mai jos de Radu Muntean şi Comoara lui
Corneliu Porumboiu. A fost anul lui Teodor Corban şi al lui Cuzin Toma, prezenţi
nu doar în faimosul Aferim!, cât şi în filmele prezentate în premieră
mondială pe Croazetă, fiecare interpretând rolul principal în câte unul dintre
ele.
Proaspăt premiat la Cannes cu distincţia Un
Certain Talent, Comoara spune povestea lui Costi (Cuzin
Toma), un funcţionar din primărie cu o viaţă liniştită, cum îi şi place să
recunoască. Serile lui de familie includ cititul de poveşti fiului său de 6
ani, iar preferata lor este de departe Robin Hood. Într-una din seri, un vecin
se înfiinţează la Costi cu o rugăminte mai specială: aceea de a-i împrumuta o
sumă de bani deloc modică. Disperarea omului nu îl impresionează prea mult pe
Costi, care nici nu se chinuieşte foarte tare să găsească o soluţie. Îl refuză
politicos şi se întoarce la poveştile pentru fiul său. Însă vecinul insistă şi
revine după două zile cu povestea detaliată: se zice că străbunicul său ar fi
îngropat o comoară în curtea casei, înainte de venirea la putere a comuniştilor.
Un detector de metale ar rezolva
situaţia: ar descoperi comoara şi ar împărţi-o
jumătate-jumătate. Într-adevăr, aventura capătă o cu totul altă dimensiune, iar
Costi începe imediat căutarea unei firme specializate în căutarea metalelor.
Pentru cei mai puţin familiarizaţi cu
cinemaul lui Porumboiu, e binevenită cumva o notă de subsol în ceea ce priveşte
umorul şi minimalismul său. De la A fost sau n-a fost? (2006), Poliţist,
adjectiv (2009), până la Când se lasă seara peste Bucureşti sau
Metabolism (2013), Porumboiu are un mod cu totul special de a face cinema,
de a glumi, de a crea suspans printr-un stil minimalist inconfundabil.
Dialogul, de cele mai multe ori absurd, rostit cu o naturaleţe sinceră de
actorii neprofesionişti (în marea majoritate), este jucăuş, simplu şi te
îndeamnă să vezi lucruri dincolo de ceea ce auzi. Se ştie că e unul dintre
regizorii cu un stil de lucru special: cadre fixe, tablouri decupate din
realitatea imediată care descriu istoria recentă prin intermediul unor oameni
simpli. Comoara face trimiteri la controversatul caz Roşia Montană
(căutarea comorii e dublată de secvenţe de talk-show despre celebrul scandal),
la drama comunismului (istoria familiei vecinului), istoria României (soţia lui
Costi îi deschide ochii în privinţa Islazului – satul în care a izbucnit Revoluţia
de la 1848), la capitalismul feroce al zilelor noastre (finalul poveştii),
aduce în prim-plan stilul românesc de a face afaceri şi de a câştiga un ban în
plus (angajatul firmei de detectoare de metal care îşi oferă serviciile la
jumătate de preţ) şi, nu în ultimul rând, seninătatea şi sinceritatea
copilăriei.
Una dintre cele mai frumoase secvenţe este
cea în care Costi îi explică fiului său Alin cum să riposteze în faţa colegilor
violenţi. Autenticitatea şi naturaleţea relaţiei tată-fiu vine cumva şi din
faptul că actorul joacă alături de familia sa: Alin este chiar Nicodim Toma,
fiul lui Cuzin. În privinţa soţiei, naturaleţea parcă nu stă la fel de bine în
picioare, la fel cum nici vecinul Adrian 
Purcărescu (actor neprofesionist) nu e
suficient de puternic şi convingător. Îţi doreşti cumva să îl vezi mai hotărât şi
de neoprit atunci când vine cu o aşa propunere către vecinul cu care se
intersectează pe scara blocului de cel mult patru ori pe săptămână. Într-un
fel, povestea lui e atât de magică şi suprarealistă totodată încât vrei să fie
mult mai pasional când dezvăluie trecutul familiei sale. Din păcate, Purcărescu
este plat pentru rolul său prin excelenţă fabulos. Pe de altă parte însă,
Corneliu Cozmei face un rol senzaţional prin umorul său mucalit şi răbdarea
atât de paşnică. Nici Florin Kevorkian în rolul şefului lui Costi, nu e deloc
mai prejos: prin presupunerile lui hilare şi convingerile sale dezmorţeşte un
început destul de lent, deloc impresionant.
Porumboiu mizează clar pe construcţia şi
morala fabulei, însă nu are forţa şi absurdul umorului din A fost sau n-a
fost?, nici complexitatea din Când se lasă seara peste Bucureşti sau
Metabolism. Şi fireşte că îţi doreşti să vezi mai mult pe măsură ce
regizorul se aventurează spre alte poveşti. Dar vă veţi amuza şi filmul merită
vizionat în sala de cinema.
