Citind
cu câteva zile în urmă pe burtiera unui canal TV că undeva, pe strada Polonă,
în incinta clubului „Acuarela“ se joacă spectacolul Monoloagele vaginului, ca orice bărbat ce se respectă şi ca
un cronicar zelos, excitat de asemenea ofertă, în ciuda vârstei, n-am rezistat
tentaţiei şi am început investigaţiile. Găsind pe net adresa exactă şi un număr
de telefon, am luat legătura pentru a mi se reţine un loc, dar mi s-a răspuns că
nu mai este niciun bilet. Mi-am dezvăluit identitatea, de cronicar dramatic (am
o legitimaţie în acest sens), dar persoana de la capătul firului a rămas
neclintită pe poziţie: „Nu mai sunt locuri, ce vreţi! Trebuia să vă reţineţi
din vreme!“.
–
Las-o baltă, renunţă, dacă n-ai aflat până acum unde se află şi la ce foloseşte
celebrul organ. Ce mai vrei să afli la vârsta ta despre vagin, mi-a spus un
coleg, întâlnit în drum, când i-am spus unde mă duc.
„Monoloagele
vaginului“ este de fapt o carte a scriitoarei şi actriţei Eve Ensler, apărută
în 1998 la New York, după care a fost tipărită în 48 de ţări, iar în 2003 a apărut
şi la Bucureşti la editura Amaltea (traducere Ana Maria Murariu), pe care am cumpărat-o,
la timpul respectiv, recunosc, cu neîncredere şi mefienţă.
Curiozitatea
– scriu o banalitate, desigur – fiind mare, excitaţia la fel, iar clubul
„Acuarela“ nefiind departe de locul unde locuiesc, m-am dus rapid acolo, să văd
minunea: un teatru particular unde nu mai sunt bilete şi este respins chiar un
cronicar dramatic! Am găsit o casă obişnuită: o curte cu pietriş pe jos, care
se vrea să fie o grădină de vară, în care, cu câteva mese şi scaune, se
improvizase un fel de bistro, bar, care amintea vag de micile cârciumi de altădată.
Lipseau doar grătarul pentru mititei şi butoaiele de bere. La toate mesele se
aflau tineri cu aspect de studenţi şi tinere cu aspect de eleve, iar ici-colo
câteva cupluri atinse de vârsta maturităţii, pentru care locul respectiv e
refugiu neaşteptat. Văzând toate astea, în mintea mea s-a produs un declic. În
tinereţe, în curtea familiei, din cartierul Ferentari, care se asemăna perfect
cu cea din Polonă, improvizasem şi eu un teatru, unde jucam împreună cu alţi
copii, pentru părinţi şi vecini, un scenariu intitulat „Comisarul Alimănescu şi
banditul Coroiu“ (eu eram banditul…). La una dintre mese am găsit două fermecătoare
persoane, iar intuiţia cu care sunt înzestrat mi-a şoptit că trebuie să fie
creatoarele spectacolulului. Nu m-am înşelat. Erau Mona Gavrilaş, regizoarea spectacolului şi Diana Giubernea, interpreta monologurilor, care mi-au comunicat,
emoţionate sincer de prezenţa mea, că spectacolul se va desfăşura în podul
casei şi că eu voi avea un scaun „mai în faţă decât în faţă“.
Într-adevăr,
urcând o scară confecţionată manual, am ajuns într-un pod cu aspect, la prima
vedere, sordid, plin ochi cu tineri spectatori care stăteau înghesuiţi, printre
multele obiecte vechi care populau încăperea (geamantane, rame de tablouri,
funii, o scară, o tigaie, un radio şi un telefon vechi, un fier de călcat
antedeluvian, o cutie de tablă ruginită, pantofi vechi şi alte lucruri
dezafectate). A fost o imagine-şoc de ce ştiam, auzisem şi citisem că ar fi
fost teatrul sărac al polonezului Grotowski (care însă avea doar 94 de locuri).
Spectacolul a început cu un moment de un umor involuntar unic, care trebuie
neapărat amintit şi eventual refolosit. Un tânăr, într-o ţinută lejeră de vară,
a venit în faţa noastră ţinând într-o mână o garniţă de tablă (un bidon pentru
gaz) care s-ar fi vrut un gong şi în cealaltă mână cu ceva ce ar fi trebuit să
fie ciocan, dar care nu era decât un polonic, anunţând cu emfază datele tehnice
ale spectacolului (regizor, protagonistă), a lovit în garniţă cu polonicul care
s-a rupt la jumătate în faţa publicului nelămurit… dacă să râdă sau nu.
Apoi,
modest, a apărut protagonista care, aşezându-se pe scaunul ce-i era destinat, a
început să se destăinuie, pentru că, în ultimă instanţă, „Monoloagele
vaginului“ e o lungă deconspirare de o oră, rod a peste două sute de interviuri
făcute cu diverse femei de pe aproape tot întinsul mapamondului despre
misteriosul organ al trupului feminin, singurului creat – susţine autoarea,
implicit interpreta – anume pentru plăcere. Organul sexual feminin, cu unele
din componentele sale (labii, vulvă, clitoris), a fost numit cu multele
sinonime posibile – păsărică, fofoloancă, zambilică, păstaie, exceptând unul pe
care doar dicţionarul de argou al dlui Volceanov îl tipăreşte şi pe care şi eu,
nefiind defel pudibond, mă feresc să-l scriu din varii motive. Totuşi, trecând
de bariera noutăţii, interpreta a vorbit obsedant despre punctul G care, odată
descoperit, ar produce orgasmul potopitor, atotcopleşitor, visat de mai toate
femeile, care îndură, majoritatea, violul casnic sau conjugal. Monologurile
fiind, în ultimă instanţă, o lecţie de educaţie sexuală a tinerelor viitoare
femei, mame, iubite, amante, tovarăşe de viaţă… Nu e o operă dramatică. O
persoană de gen feminin, o doamnă, o femeie obişnuită, abordează simplu anumite
probleme despre care multora, fie femei, fie bărbaţi, din diverse motive, le
este o anumită jenă să vorbească.
Mă
întreb, evident retoric, care bărbat, autor dramatic şi interpret ar avea
curajul să vorbească pe scenă cu aceeaşi sinceritate şi dezinvoltură despre
organele sale sexuale. Poate numai Fl. Piersic, cu neobişnuita-i inconştienţă
logoreică.
Dincolo
de meritul de a prezenta un subiect oarecum tabu, vreau să semnalez câteva
chestiuni pur tehnice, pe care inteligenta regizoare şi talentata şi
interesanta actriţă sper că nu mi le vor lua în nume de rău. Piesa nu-i ceea ce
se înţelege în mod obişnuit printr-o piesă de teatru, adică o operă dramatică
cu un conflict central puternic şi cu personaje antagonice care se ciocnesc
într-o înfruntare totală. E un lung monolog, o povestire despre anumite întâmplări
ale autoarei, bineînţeles, punctuate cu diverse aserţiuni, despre unele
componentele ale trupului feminin. Păreri interesante, unele paradoxale, altele
misogine, altele cu umor, dar care nu pot reprezenta decât un pretext dramatic,
nu şi o dramaturgie adevărată. N-are acţiune, n-are conflict decât ipotetic.
Polemizează cu anumite păreri retrograde venite din secolele de incultură şi de
împilare a femeii de… vă las să ghiciţi de cine. E adevărat, există un suflu de
sinceritate care ar vrea să înlocuiască în mare parte dramatismul şi
conflictul. Mai există diverse personaje, mai precis mentalităţi cu care
autoarea se războieşte, care personifică ignoranţa, indiferenţa, prostia,
brutalitatea, răutatea şi mai ales superficialitatea, dar care au intervenţii
destul de palide, deşi actriţa le scoate în evidenţă dinstinct şi le imită cu
mult farmec şi umor.
De-a
lungul spectacolului sunt multe momente nu numai interesante, ca acela în care
enumeră mirosurile vaginului. Nu le mai reproduc, pentru a preîntâmpina
eventuala pudibonderie a celor ce făuresc ziarul şi, poate, dacă nu ar fi
cenzurate, a viitorilor cititori. Amintesc doar remarca unui bătrân şi cunoscut
actor, iubitor al eternului feminin, dintr-un turneu teatral de pe vremuri, cu
vagonul, care, observând cum colegele lui se duc să 
se spele la cele două
capete al vagonului unde erau amplasate cele trebuincioase unei astfel de operaţii,
a exclamat: „Nu vă mai spălaţi doamnelor la păsărică, pentru că păsărica dacă
n-are miros de păsărică nu mai e păsărică!“. Ar mai fi de relevat o scenă demnă
de „teatrul cruzimii“, în care eroina povesteşte fără sfială cum soţul i-a
cerut imperios să se radă la locul cu pricina şi, pentru că ea a refuzat, a părăsit-o.
Sau momentul când a vrut cu tot dinadinsul să-şi privească organul respectiv,
operaţie deloc comodă, după propria-i mărturisire, riscând o criză de spondiloză,
care nu s-a putut realiza decât apelând la elemente externe, în speţă, cu
ajutorul unor oglinzi. Desigur că operaţia asta nu e făcută la vedere. Înscenată.
Nu. Exclus. Pudoarea actriţei ar fi pusă la îndoială şi nu mă îndoiesc că
gestul ei ar fi părut scandalos multora. Deşi ar fi fost într-adevăr formidabil
să vedem asta pe viu sau măcar sugerat (eventual după un paravan sau sugerat,
ca în teatrul chinezesc de umbre). Eu unul am fost martor la rezultatul dorinţei
unui soţ de a vedea cu ochii lui locul unde el pătrunde de bună voie şi nesilit
de nimeni de câte ori are chef şi bineînţeles de câte ori i se dă voie. A luat
o veioză şi i-a cerut imperios soţiei să-şi desfacă picioarele, ceea ce ea, după
multă ciorovăială, a acceptat. Dar ghinion: soţul făcând o mişcare
neîndemânatică, becul veiozei s-a spart, dar curiosul n-a renunţat la acţiunea
sa detectivistă şi a luat o lumânare. Iar ghinion: aducând lumânarea foarte
aproape de capul său, i-a luat foc părul, iar incendiul pilos a fost stins cu
mare greutate şi numai cu ajutorul soţiei. (Eu l-am văzut doar cu părul pârjolit,
iar el mi-a povestit întâmplarea… de-a fir a păr.)
De
asemenea, textul este un îndemn pentru majoritatea bărbaţilor de a căuta
punctul G, care, odată găsit, ar produce în trupul şi mintea partenerei acea
explozie asemănătoare, păstrând proporţiile, celor solare, care se cheamă
orgasm.
Una
peste alta, am asistat la un spectacol insolit, de defulare, fără exces, a
eternului mister feminin făcut de două artiste îndrăzneţe şi a unui text
refuzat morocănos, misogin şi superficial de managerii teatrelor profesioniste.
P.S.: Spectacolul se joacă de peste cinci ani
şi a totalizat, până acum, peste 300 de reprezentaţii. Nu este de ici, de colo.
Este chiar o performanţă demnă de invidiat.
