Filmul lui Michael Haneke este o minunată poveste despre
sfârşit.
Nu există o vârstă anume pentru a trăi
iubirea adevărată, aşa cum nici pentru moarte nu există un anume termen. Se
întâmplă pur şi simplu. Frumos, emoţionant, zbuciumat sau dureros, firesc şi,
mai presus de toate, neplănuit. Citisem reacţiile referitoare la filmul lui Michael Haneke în perioada Festivalului
de la Cannes şi ştiam că nu e un film uşor. Pentru că nu, nu e deloc simplu să
trăieşti şi să accepţi finalul unei relaţii, să priveşti suferinţa şi moartea
în ochii omului iubit, să reuşeşti să îţi păstrezi cumpătul. Filmul lui Michael
Haneke, proaspăt premiat de Academia
Europeană de Film (cel mai bun film, cel
mai bun regizor şi cei mai buni actori în roluri principale) spune povestea lui
Georges şi a Annei, doi bătrâni octogenari, care trăiesc demn repercusiunile
unui atac cerebral. O emoţionantă poveste de dragoste analizată microscopic în
rutina sa. Explorarea lui Haneke te aduce într-un moment-cheie al acestei relaţiide-o viaţă. Jean-Louis Trintignant şi Emmanuelle
Riva sunt atât de naturali în rolurile lor complicate şi dificile din punct
de vedere psihologic! Sunt doi oameni cultivaţi, cu un trecut stabil şi
organizat, muzicieni de profesie, iubitori de artă, oameni care îşi respectă
relaţia. Discuţiile lor sunt captivante, programul lor este diversificat şi, în
ciuda vârstei, par a avea încă o mie de lucruri de spus unul altuia. Una dintre
secvenţele de început le urmăreşte rutina: proaspăt reîntorşi de la concertul
unui fost elev, Georges îşi priveşte soţia din mijlocul holului şi cu o voce
caldă îi spune: arăţi minunat. O
replică banală şi totuşi atât de specială. Pentru că aceasta este una dintre
întrebările care ne bântuie tinereţile: cum
va arăta relaţia asta (oricare ar fi ea) la 80 de ani?
Subtilitatea lui Haneke e fină: imediat după
primul atac cerebral, Georges rezistă cu stoicism consecinţelor. Este dispus să
o susţină, să o poarte în braţe, să o schimbe, să o spele, să îi vorbească, să
găsească de fiecare dată acel calm, dar mai ales acea căldură care să îi uşureze
suferinţa. De fapt, Haneke urmăreşte cum a rezistat, iar mai apoi cum s-a
transformat o relaţie (până) la 80 de ani. Şi disecă fiecare gest, fiecare
replică, fiecare privire. O viaţă întreagă în 120 de minute.
Ca spectator, te bântuie atitudinea lui
Georges, maniera în care apără intimitatea soţiei sale jenate de neputinţa
fizică. Plecată demult de lângă ei, Eva, fiica lor, reacţionează nervos şi
grav. Stresată de viaţa familială, de datoriile profesionale, Eva (o Isabelle Huppert de o eleganţă glacială),
încearcă cu greu să îşi convingă tatăl să-şi mute mama la spital. Şi nu va reuşi
deloc să îl impresioneze, ba, dimpotrivă, îi va îngreuna accesul în preajma
ei. Georges încearcă cu disperare să menţină aparenţele, să dovedească rezistenţă,
în ciuda tuturor simptomelor din ce în ce mai dificil de gestionat. Anne îl
cataloghează încă de la început: eşti un
monstru, adăugând: unul foarte bun. Ambiţia
lui de a respinge orice ajutor va fi începutul sfârşitului unei relaţii
trainice. Oricât respect şi indiferent câtă dragoste îi poţi purta unui om, nu
îţi poţi estima limitele. Relaţia lor se deteriorează treptat. Iar atunci când
Anne delirează din ce în ce mai mult, gândurile i se încâlcesc precum cuvintele
silabisite şi refuză mâncarea, Georges reacţionează violent. Îşi regăseşte
calmul îndată, dar acea palmă aruncată este mai grea decât orice alt efort iniţial.
Apartamentul lor devine colivia-capcană a iubirii în ultimul ceas.
O secvenţă impecabilă este aceea a coşmarului
lui Georges, cea care sistematizează metaforic spaimele şi grijile: soneria de
la intrare îi întrerupe tabieturile. Nu e nimeni pe scara blocului, iar uşile
liftului au fost înlocuite de o improvizaţie periculoasă. Coridorul e inundat
de apă, iar el este atacat de o mână misterioasă. Dar Haneke are acest dar
aparte de a sintetiza traseul personajelor în secvenţe de un dramatism poetic:
puţin mai târziu, Georges va încerca să prindă porumbelul sechestrat în
apartament. Şi, în tot acest timp, Anne se stinge încetul cu încetul sub
imperiul neputinţei şi al fatalităţii. Moartea se apropie din ce în ce mai
mult, Georges se consumă şi el vizibil. Timpul nu mai are răbdare, iar Haneke
continuă 
să analizeze acest dureros proces. Flashbackurile sunt momentele care
îl mai pot salva pe bătrânul soţ: Anne e aşezată la pian, cântă, totul pare ca
odinioară.
Amour este unul dintre
filmele care îţi provoacă durere fizică, întrebări existenţiale, o poveste care
îţi explică sincer şi clar cum nu trebuie să te supraestimezi. Rişti să te
dezamăgeşti, să conştientizezi că ai limite – dureroase şi neputincioase.
Haneke demonstrează o emoţionantă disecţie a existenţei umane printr-o frumoasă
lecţie de cinema.
