Este a treia oară că prestigioasa revistă
„Viaţa medicală“ îmi face onoarea de a mă invita să scriu despre un om pe care îl
admir, scriitorul-medic C. D. Zeletin
– prof. dr. Constantin Dimoftache, şi, dat fiind prilejul de faţă, mă tem să nu
fie începutul unui serial: pentru că acum mă voi referi la primul dintr-o serie
de şapte volume. Seria intitulată SCRIERI,
publicată de curând de Editura Spandugino, intenţionează să strângă laolaltă, într-o
ordine gândită de autor, tot ceea ce îi pare lui însuşi valoros în creaţia sa
literară (impresionantă).
Primul lucru care uimeşte la acest volum
este forma: ne aflăm într-un moment al producţiei de carte în care cantitatea şi
preţul sunt mai presus de calitate şi conţinut, drept care majoritatea cărţilor
care astăzi umplu nu doar tarabele, ci şi librăriile, au coperţi „făţoase“,
colorate şi atractive, iar înăuntru – o hârtie apropiată de cea igienică şi un
scris mărunt: este cultura oferită „amărăştenilor“. Seria pe care Editura
Spandugino o dedică operelor lui Zeletin este antipodul acestei viziuni asupra
culturii: urmând modelul select al colecţiei franţuzeşti „Pléiade“ sau al celei italieneşti „I Meridiani“, are o legătură preţioasă, o supracopertă simplă şi
rafinată, iar interiorul, pe hârtie de biblie culoare ivoire, are formatul şi dimensiunea scrisului plăcute şi aerisite.
Este o carte preţioasă, pe care o iei în mână cu respect şi admiraţie, chiar înainte
de a o deschide; ea ni se prezintă într-o formă care imită conţinutul, sobru, înalt
şi responsabil, este un manifest pentru o altfel de cultură, legată de tradiţie
şi de permanenţă, care se opune grabei şi fuşerelii curente. Această formă,
care respiră eleganţă şi rafinament, îmi aminteşte acel episod din viaţa lui
Machiavelli, când florentinul, aflat în surghiun într-un sat din Toscana, după
ce îşi petrecea ziua printre ţărani şi văcari, în ponosite haine de lucru,
seara, retras în chilia spiritului, îmbrăca cele mai alese veşminte ale sale
pentru a-i putea citi pe clasici. Există scrieri, ne învaţă Machiavelli, ne învaţă
şi Editura Spandugino, care, pentru a fi pătrunse în spiritul lor, au nevoie de
un respect exterior, de un ritual şi un cult al frumuseţii şi armoniei, care să
le preceadă şi să le însoţească. Meritul de a fi înţeles acest lucru şi de a-l
fi făcut posibil îi revine în principal întemeietoarei editurii şi colecţiei,
spiritul ei tutelar, dna Lavinia Spandonide, care nu conteneşte să mă uimească.
Îi fac, şi pentru această alegere, şi pe această cale, o reverenţă. Dar cred că
meritul este în parte şi al scriitorului de care vorbesc aici, al felului în
care a transmis editurii şi fundaţiei care o patronează spiritul său cărturăresc,
de vreme ce colecţia care găzduieşte seria poartă numele unuia dintre volumele
sale, Distinguo.
Întorcându-mă acum la acest volum, care are
ceva mai mult de 750 de pagini, trebuie să lămuresc de la început că, fiind
primul dintr-o serie de şapte, el urmează două strategii, una a seriei şi alta
a lui însuşi, iar ambele sunt voite şi prezentate de autor în textele
introductive. Seria în întregimea ei este concepută ca un bilanţ, ca o operă încheiată
şi de aceea ordinea nu este dictată de cronologie (lucru care poate ar fi lăsat
deschisă calea spre viitor), ci de genurile literare. Impresia de bilanţ este
dată şi de notele cu privire la ediţiile princeps, acolo unde autorul ţine să
precizeze felul în care au apărut şi în care le gândea el atunci. C. D. Zeletin
ne avertizează, însă, că seria începe cu poeziile proprii şi se încheie cu
poeziile altora, anume, adaug eu, cu măiastrele sale traduceri din marii poeţi
ai lumii: „ţesuturile nobile sunt plasate la extremităţi“ ne învaţă medicul;
dar această aşezare dezvăluie ea însăşi multe: pe de o parte, că autorul este o
fiinţă cu ierarhii precise, inclusiv la nivelul expresiei; pe de alta, că în
acest bilanţ, la fel de mult ca valoarea cântăresc efortul, timpul şi
acumularea culturală pe care le-a presupus fiecare operă în parte. Însă în
faptul că, la sfârşit, adică în volumele ce încununează întreaga activitate, stă
poezia altora, regăsim, cred eu, şi una din trăsăturile dominante ale autorului
(pe care am mai pomenit-o în paginile revistei), anume respectul suveran pentru
valoarea autentică şi convingerea că perpetuarea amintirii ei este o datorie
personală, faţă de sine şi faţă de lume.
Între cele două extreme ale poeziei, volumele
vor cuprinde eseurile, proza apoftegmatică şi aforistică, studiile
istoriografice, monumentala lucrare dedicată principesei Elena Bibescu. Volumul
pe care încerc să-l prezint aici, fiind deschizător al seriei, beneficiază şi
de o diacronie (menită să compenseze ordinea nediacronică a seriei) şi de o
culegere de păreri critice (pe care mai degrabă ar trebui să le numesc elogii)
exprimate în timp de literaţi de valoare incontestabilă (dintre care i-aş cita
numai pe Tudor Vianu, Perpessicius, Barbu Cioculescu, Ştefan Augustin Doinaş).
Diacronia se structurează, nu ştiu dacă voit, în două părţi: prima este
evocativ-poetică şi cuprinde copilăria şi adolescenţa (unde se manifestă ceea
ce, cu altă ocazie, numeam „efectul Burdusaci“ – Burdusacii, locul natal al
scriitorului, fiind acel univers elevat rural, unde, dintr-o tradiţie
sedimentată şi din frumuseţea locurilor se nasc şi se aşază cum trebuie
valorile, relaţiile şi rostul oamenilor), cea de a doua este mai seacă şi enunţiativă,
e în esenţă o înşiruire de fapte, cu mici oaze de mărturii şi de evocări de
prietenii înalt spirituale. Recomand călduros cititorului să nu sară peste
această diacronie, pentru că în ea va afla o viaţă împletită cu vicisitudinile
istorice, unde se petrec nedreptăţi, pedepse nemeritate, presiuni psihologice,
dar şi o ieşire totală şi luminoasă din ele, prin cultură şi prin exerciţiul de
admiraţie pentru oamenii cu adevărat frumoşi. Această cronologie, povestită în
doi timpi şi în două feluri, mi-a lăsat două sentimente şi, aş zice, două învăţăminte:
unul, că lucrurile din viaţa acestui om au toate miez şi sens – nu pentru că
viaţa noastră, a celorlalţi, n-ar avea, dar pentru că puţini dintre noi ştim să
ni le găsim şi să ni le mărturisim pe ale noastre –, am rămas, vreau să spun, cu
un fel de a-ţi privi propria viaţă şi propriul rost pe pământ; celălalt, că în
această diacronie există două lumi paralele: lumea aşa cum este şi lumea aşa
cum trebuie să fie, şi că, pentru a trăi frumos, în prima trebuie să fii
neclintit, cu ochii îndreptaţi spre cea de a doua.
Corpusul propriu-zis al volumului debutează
cu două volume de poezii, de fapt două antologii din creaţia mult mai vastă a
poetului Zeletin: Călătorie în transparenţă,
publicat prima dată în 1977, şi Andaluzia,
apărut în 1986. În Mărturisirea care
le precede aflăm nu numai că întâia vocaţie a autorului a fost poezia, dar şi că,
în pofida incredibilei diversităţi a preocupărilor şi a creaţiilor sale de după
aceea, ea nu a fost părăsită niciodată, ci le-a însoţit pe toate permanent,
pentru că poezia se află în tot, risipită,
vorba lui Arghezi, „ca o mireasmă-ntr-o pădure“… Poeziile care doreşte
Zeletin să-l reprezinte în volumul-bilanţ te cufundă într-o vrajă de muzică, de
senzaţii, de imagini, de bogăţie şi mângâiere a limbajului, unde se ţese o legătură
tainică între om şi natură, între om şi lucruri, între om şi cuvinte (cu o
sensibilitate venită în mare măsură dinspre clasici şi dinspre simbolişti),
poezie care ne trezeşte vibraţii pe care nu ni le cunoşteam, dar şi gânduri pe
care nu le-am gândit (Viaţa se scurge
printre cuvinte,/ca printre pietre apa din ploi./Mereu e viaţa mai înainte,/cuvintele
veşnic mai înapoi.). E o poezie în
care autorul împleteşte cugetări şi se delectează modelând versuri, metrici,
sonorităţi, dar el însuşi rămâne ascuns, iar ceea ce ne transmite parcă nu vine
de la el, ci de la un duh atotsimţitor. Cum am mai spus-o, Zeletin nu este un
confesiv, căci amintirile, cugetările, trăirile poetice nu trebuie confundate
cu confesiunea, cel puţin nu la el; ceea ce răzbate – atât cât răzbate – din
eul său profund şi din existenţa lui autentică este prelucrare şi expresie
culturală. Recunoaştem şi în poezie, ca în toată fiinţa maestrului, marca unei înalte
pudori.
Poeziile
sunt urmate de trei culegeri de cugetări, aforisme, proză apoftegmatică (Ideograme în nisipul coridei din 1982, Adagii din 1999 şi Zdrenţe în paradis din 2012), care surprind, prin perspective neaşteptate
(unde nu rareori se întrevede penetraţia şi precizia medicului), prin întrebări
esenţiale rămase mereu fără răspuns (Tras
de preocupări contrare, stai pe loc; dăruindu-te uneia singure, fugi. Viaţa
fuge şi-aşa şi-aşa… Cum e mai potrivit sufletului: să fugă încotrova tras de
puternica viaţă sau, hărţuit de ademeniri contrare şi sub iluzia stării pe loc,
să contemple cu melancolie îndepărtarea reală a vieţii?!), ca şi prin
concizia expresiei, mergând uneori până la scoica închisă a metaforei poetice (…Pe stânca fidelităţii mele şi-a clădit
cetatea indiferenţei. Şi stânca a rămas stâncă, iar cetatea cetate…). Toate
s-ar putea rezuma în următoare cugetare, pe care o socotesc un soi de
autoportret: Există o inteligenţă a firii
fine ce pătrunde mai bine realitatea, asemeni razelor Roentgen, care nu dislocă
structuri pentru a oferi vederii imaginile lăuntrului.
Acest prim volum al seriei se încheie cu
eseurile şi evocările publicate sub titlul Respiro
în amonte în 1995, mai puţin Poezia
lui Michelangelo şi Sonetul şi Renaşterea
italiană, care vor însoţi traducerile respective în al şaselea volum al
seriei. Sunt contribuţii preţioase la cunoaşterea unor mari creatori italieni,
cu atât mai originale cu cât provin din relaţia cea mai intimă şi subiectivă
care se poate avea cu un text, anume traducerea; dar sunt şi parcursuri
teoretice despre poezie, despre traducere ori despre cultura cărţii, a căror pătrundere
şi fineţe e de-acum cunoscută; şi, de asemeni, evocări (despre arta evocării la
Zeletin am mai vorbit în paginile acestei reviste) ale unor figuri ale culturii
româneşti cărora autorul ştie le găsească exemplaritatea.
Aş încheia cu acele trăsături care, aşa cum
va reieşi din seria completă, conturează una dintre cele două ipostaze
scriitoriceşti majore ale autorului: după cum am mai spus în alte rânduri,
unele scrieri ale lui C. D. Zeletin s-au alcătuit, precum catedralele
medievale, pe parcursul multor decenii şi constituie monumente de cultură;
altele, dimpotrivă, par să se fi înfiripat într-o doară, dintr-o inspiraţie de
moment. Există la acest autor atât atracţia grandiosului, cât şi aceea a detaliului,
a fragmentului, a scurtului. Primul volum şi cele imediat următoare o ilustrează
pe aceasta din urmă. Volumul despre care vorbesc este, în întregimea lui, parcă
o succesiune de iluminări, dinspre minte înspre cuvânt sau dinspre cuvânt înspre
minte; ele merită parcurse una câte una – ordinea nu contează –, dar neîndoios
toate, nu atât pentru descoperirea autorului, cât pentru iluminarea noastră.