Vă mai amintiți care a fost
momentul în care fiecare dintre noi, cei care purtăm astăzi halatul alb, am decis
să urmăm această cale? Unii poate au luat decizia încă din copilărie, fără să-și
imagineze că pot deveni altceva, că nu există nimic mai frumos și mai plin de semnificație
pe lumea asta decât să poți alunga sau măcar alina suferința fizică a unui seamăn.
Alții poate au luat decizia într-un mod mai rațional, dar indiferent de acest moment,
drumul pe care au început să meargă le-a demonstrat fiecăruia în parte dacă au ales
bine sau nu. Drumul spre Medicină este cartea prin care Codrin
D. Tocuț vine în întâmpinarea liceenilor care încearcă să își dea seama ce îi
așteaptă din clipa în care vor păși, timid sau nu, pe calea devenirii profesiei
de medic.
Este o discuție liberă, deschisă, dezinhibată, în care autorul, student
medicinist în anul V, își prezintă propria poveste, propriul drum presărat cu momente
de îndoială, de teamă, dar și de curaj și dorință de autodepășire, fără de care
oricare dintre noi nu am putea evolua. Un exemplu în acest sens este chiar frica
de a vedea sânge a personajului principal, o vulnerabilitate pe care orice om obișnuit
o consideră incompatibilă cu „chemarea“ de a fi un medic bun, adevărat. Și totuși,
lucrurile bune se află mereu de partea cealaltă a fricii, fie că este vorba de frică
de sânge, de muncă, de chin, de efort, amănunt pe care îl uităm pe măsură ce avansăm
în vârstă și ne pierdem disponibilitatea sufletească de a mai căuta noi orizonturi
personale și profesionale.
„După două luni am avut șansa să merg la spital, la Urgențe. Țin
și acum minte că erau –5º C afară, și după trei minute petrecute la Urgențe, când
am văzut sânge pe bandaje și am auzit câteva strigăte de durere (un rezident îi
făcea manevra Blumberg unui pacient cu apendicită sau un posibil abdomen acut),
am ieșit afară și m-am așezat să nu leșin. Cu ultimele puteri fugisem la primul
magazin să îmi iau ceva dulce. Erau –5º C, iar eu stând transpirat de numaʼ, mâncam
ciocolată în mânecă scurtă, în curtea spitalului“. Oare ce am gândi la prima vedere,
fiecare dintre noi? Că puștiul ăsta mai bine s-ar ocupa de altceva, nu? Oare cum
am gândi și despre noi într-o situație similară? Niciodată nu este ușor în medicină
și nimic bun nu vine direct pe tavă, ci necesită efortul și chinul de a ne depăși
limitele, de multe ori impuse de cei din jur, dar cel mai frecvent autoimpuse. „M-am
obligat să rămân zilnic patru ore minim în spital, începând într-un final să mă
călesc. Cu fiecare recoltare de sânge era mai bine și mai bine, până când mi-a trecut,
iar apoi, în a doua practică de vară, recoltam sânge fără probleme și puteam să
văd litri de sânge, nu mai aveam nicio problemă“.
Cartea conține multe sfaturi utile despre programul de pregătire
pentru examenul de admitere la facultate, poate cel mai greu și important din întreaga
carieră, în special datorită încărcăturii emoționale pe care o pune pe umerii unui
proaspăt absolvent de liceu, „unui copil“ cum ar spune toți cei aflați la vârsta
maturității. Printre sfaturile concrete despre organizarea timpului de studiu și
a abordării materiilor se regăsesc și îndemnuri, încurajări de care are nevoie orice
viitor practician să le primească de la cei din jurul său. Adulții caută deseori
să motiveze copiii prin amenințări și inducerea unui sentiment de teamă, tehnică
ce funcționează doar pentru o scurtă durată de timp, pe termen lung putând duce
chiar la dezvoltarea unui sentiment de aversiune față de materia de învățat și de
examen în sine. Dacă nu există nicio bucurie, atunci la ce folos toată munca și
chinul?
Un capitol preferat al meu este povestea bursei Erasmus, un adevărat
șir de obstacole de tot felul, depășite cu brio, cu o atitudine deschisă, optimistă.
De la momentul sosirii sale în München, la cinci dimineața, când toate instituțiile
erau evident închise, la primele contacte cu societatea în care urma să își petreacă
cele cinci luni de viață, la experiența unui examen dat în altă limbă, în altă facultate,
în altă țară. Adio zona de confort! „După vreo trei săptămâni și jumătate se apropia
examenul practic la Ortopedie. Citisem toată cartea deja și ghici ce? Începeam să
înțeleg din ce în ce mai multe. Primul examen era divizat în două părți: partea
de ortopedie, la care am reușit să iau 70% (cam slăbuț, dar asta este), respectiv
partea de traumatologie, unde aveam de vorbit despre un caz, despre ce hotărâre
terapeutică aș lua pe baza explorărilor imagistice și de făcut câteva suturi pe
un burete. Profesoara a zis că eu fusesem cel mai bun din ziua respectivă și m-a
invitat să merg cu ea în operații. Îți dai seama cât de mândru am putut să fiu:
începeam să înțeleg tot mai multe și să mă afirm tot mai mult“.
Cele 200 de pagini ale cărții cuprind sfaturi variate, legate de
modul de gestionare a banilor primiți de la părinți, argumente pro și contra locuitului
la cămin sau cu chirie, sfaturi despre cum poți să găsești un loc de muncă în perioada
studenției, foarte multe sfaturi despre admiterea la facultate și despre modalitățile
de obținere a unei burse Erasmus. După ce am citit această carte am realizat că
ea nu este despre hrănirea propriului ego cu statutul de student medicinist și de
viitor medic, nu este despre primirea de laude în avans, nemeritate încă. Înainte
de toate, este vorba despre drumul inițiatic în care fiecare dintre noi caută sau
ar trebui să își caute adevărata sa menire, atât pentru el, dar și pentru cei din
jur, pentru a putea răsfrânge darurile cu care este înzestrat și în viețile celor
din preajma sa. Este vorba despre un drum fără o destinație finală, în care de pe
fiecare culme cucerită se întrevăd la orizont alte culmi noi de atins. O recomand
tuturor celor aflați în căutarea drumului spre medicină!
