Adunăm
în trecerea prin viaţă bucurii şi tristeţi, ambiţii şi speranţe, împliniri şi
dezamăgiri, care trec dintr-una în alta de multe ori fără să băgăm de seamă.
Cele care au fost şi cele pe care ni le dorim să vină iau forma dorului, pe
care reuşim câteodată să îl ostoim, prin dulci aduceri aminte ori visând cu
ochii deschişi la ceea ce ne-ar plăcea să înfăptuim şi transformând uneori
această visare în act de creaţie.
Pentru
un artist plastic în devenire, care păşeşte mai mult sau mai puţin timid pe
drumul desăvârşirii sale profesionale, un astfel de dor este în permanenţă
prezent. Poate să fie încurajare, motivaţie şi muză deopotrivă: dorul de o mare
cultură şi civilizaţie, de personalităţile cărora le-a dat naştere şi de
meleagurile care le-au fost leagăn tuturor – Italia. Istoria artei, din
Antichitate până în zilele noastre, nu poate fi gândită în absenţa a tot ceea
ce s-a făcut în Peninsulă. Să cunoşti şi să aprofundezi toate manifestările
spiritului uman izvorâte de acolo este practic o necesitate pentru oricine vrea
să îşi închine viaţa unei forme de artă sau alteia. Aşa se explică de ce unul
dintre evenimentele menite să marcheze aniversarea a 150 de ani de la fondarea în
1864 a şcolii de Belle Arte din Bucureşti (astăzi Universitatea Naţională de
Arte Bucureşti) se intitulează „Ferestre către suflet, dor de Italia“.
Găzduit
de Institutul Italian de Cultură „Vito Grasso“ din Bucureşti, evenimentul şi-a
justificat pe deplin şi subtitlul de „Interferenţe artistice“, căci artele
vizuale au fost completate, în seara vernisajului, de o reprezentaţie a studenţilor
şi absolvenţilor Universităţii Naţionale de Muzică (clasa prof. univ. dr. Ionel
Voineag), care au pregătit o selecţie de arii celebre din operele marilor
compozitori italieni: Verdi, Puccini, Bellini, Donizetti. Sufletul întregii
seri a fost conf. univ. dr. Otilia Doroteea Borcia, cea care îi iniţiază pe
tinerii artişti în tainele culturii şi civilizaţiei italiene.
Purtaţi
de acordurile muzicii, cei prezenţi şi-au putut lăsa privirile să îi ducă, prin
intermediul lucrărilor expuse, pe alte meleaguri şi în alte vremi. Chipurile
renascentiste sau portretele în manieră contemporană (între care s-a remarcat
un surprinzător portret al lui Brâncuşi) au fost alăturate unor simboluri
universale, prezentate uneori într-o manieră cu totul neaşteptată. În
completarea lor au venit ilustrări ale unor repere cunoscute ale geografiei
culturale italiene sau ale unor locuri care, deşi lipsite de etichetă, aveau în
mod cert acel aer inconfundabil de Italia. Nu au lipsit nici reprezentările de
artă abstractă. Am avut parte de pictură şi grafică, sculptură şi mulaj pe cele
mai diverse suporturi şi materiale. Totul a constituit, în final, o bucurie a întâlnirii
cu frumosul, în multiplele sale aspecte.
