Cum
nimeni nu-i profet în ţara lui, de ce s-ar mulţumi creatorii de artă doar cu
acele ştiute „chipuri“ ale pământului în care s-au ivit sub soare? Lor le
trebuie pământul întreg ca o irezistibilă chemare a depărtărilor, a celor nevăzute
încă, a celor visate şi niciodată de atins răstimp de o viaţă de om. Aşa ar fi
de înţeles şi „călătoria“ pe care o întreprind arheologii spre lumi de demult.
Aşa ar fi de înţeles şi setea cu care artiştii – pictori, gravori, graficieni,
sculptori – caută acele „fântâni“ aduse la lumină de cei dintâi după ce le vor
fi desferecat din veşmintele lor de lut pentru o întâlnire cu istoria.
O
astfel de ilustrare ne propune Muzeul Naţional de Artă al României prin expoziţia
de desene şi gravuri Antichitatea clasică între documentar şi
fantezie. Gravuri din secolele XVI–XIX, deschisă, până la 30 noiembrie 2012, în cadrul Galeriei de Artă
Europeană. Din cele 46 de gravuri expuse, care fac parte din colecţia
Cabinetului de desene şi gravuri de la MNaR, lucrări realizate de artişti
italieni, francezi, englezi sau din Ţările de Jos, ne ajung imagini ale unor
lumi dispărute, Antichitatea clasică strălucind din nou în lumină după marile
descoperiri arheologice făcute în vremea Renaşterii.
Ruine antice, sculpturi, motive decorative
devin tot atâtea motive de inspiraţie pentru artiştii care au lăsat prin
gravurile lor mărturii cât mai exacte despre cele văzute, hârtia devenind la
rându-i la fel de durabilă precum marmura coloanelor. Dintre gravori să-i
amintim pe Stefano Della Bella (1612–1664), FranÎois Perrier (1590–1650), Giovanni
Battista Piranesi (1720–1778) şi, mai cu seamă, Pietro Santo Bartoli
(1635–1700), elevul lui Nicolas Poussin, care şi-a propus (şi a realizat) cu
minuţiozitatea istoricului (dublat de artist), cu bucuria arheologului (care a
devenit, participând la săpăturile arheologice care au dat la iveală ruinele
palatului lui Nero de după celebrul incendiu al Romei), copii cât mai fidele
ale artei şi arhitecturii antice, devenite adevărate izvoare istorice. La una
din gravurile sale din amintita expoziţie se cuvine să întârziem mai mult cu
privirea şi gândul: „Scenă dintr-un album al Coloanei Traiana din Roma“, care a
făcut parte din Colecţia „Cele Trei Crişuri“ din Oradea şi, respectiv, din
arhiva publicistului moldovean N. A. Bogdan. Planşa este doar o filă disparată
dintr-o serie de gravuri editată pentru prima oară la Roma în 1672, în
stabilimentul lui Giacomo de Rossi, cu introducerea şi explicaţiile în latină
(după cerinţele timpului). După ce, în Franţa, Regele Soare a hotărât (să nu fi
băgat nimeni de seamă până la el?!) că limba franceză poate servi la inscripţionarea
titlurilor marilor tablouri de la Versailles la fel de bine ca limba latină,
toate ţările de sub flamura papalităţii au prins a-şi impune limba proprie, cea
vie, în locul osificatei limbi a romanilor. „O, tempora!“, ar zice Cicero, dar
ce te faci că şi Dante declara cu nedisimulată mândrie că „limba italiană este
soarele nou care va răsări acolo unde limba latină va apune“.
O
a doua ediţie (1751) cu 123 de planşe a gravurilor lui Pietro Bartoli, cu texte
în italiană de Alfonso Chacon şi câteva noi planşe – medalii, inscripţii,
trofee – adăugate de Giovanni Pietro Bellori, avea să fie de mai multe ori
reimprimată, în funcţie de comenzile celor interesaţi (MNaR deţine între colecţiile
sale şi un exemplar integral al albumului lui Bartoli în ediţia a II-a, cu
dedicaţia editorului Rossi către regele Ludovic al XIV-lea (în al cărui regat
„soarele nu apunea niciodată“!). Doar planşele gravate de mâna lui Pietro
Bartoli însuşi au intrat încă din secolul al XVIII-lea în Colecţia Calcografiei
din Roma.
Se spune că gravorul, ca să poată reproduce
cât mai fidel toate scenele Columnei de la Roma (glorie dacilor mândri şi
puternici care au impus învingătorului ridicarea acestui monument care-i înalţă
întru nemoarte!), a lucrat pe schelă făcând desene pe care le-a gravat mai apoi
în acvaforte. Aceasta este piesa cea mai de seamă din expoziţia de gravuri de
la MNaR. O vizită la Muzeul de Istorie al României ar fi întregitoare pentru
orice vizitator, călător prin istoria neamului.
Dar, dacă veţi ajunge şi la Londra, la
Muzeul „Victoria şi Albert“, priviţi cu mare atenţie copia Columnei Traiana de
aici! Iar dacă citiţi şi legenda înscrisă în fişa explicativă care însoţeşte
impunătoarea operă, să nu vă miraţi foarte că numele Decebal este de negăsit. Lumea n-are de unde să ştie istoria formării
poporului român dacă noi nu i-o vom spune. E simplu: ce-ar fi să începem prin a
semnala muzeografilor din Londra că împăratul Traian nu s-a luptat cu morile de
vânt prin Dacia şi că a găsit aici un egal al său întru vitejie. Se numea
Decebal! Dar ce-ar fi dacă reprezentanţii noştri de pe la misiunile lor
diplomatice din lumea largă ar pune la dispoziţie muzeelor lumii destule
informaţii despre istoria românilor, despre marii înfăptuitori de istorie care
(totuşi) purtau şi un nume...
Şi ce-ar fi dacă am merge mai des prin
muzee?...
