Era copilărie, cu zilele ei pline de mirare şi joc. Mama era tânără, icoană nemaiprididind de treburi. În case se dădea cu var, vecinele scuturau de zor, gângănii mari şi mici încrucişau pământul. Lumea întreagă se spăla pe faţă, deschizând larg uşile, aşa cum minunat scria Vasile Voiculescu: „Venise primăvara şi sterpele gorgane/Cu tort de flori alese îşi peticeau chilimul/Şi doldora de mărfuri, de bani şi caravane/Se pregătea de Paşte întreg Ierusalimul“ (Pregătiri de cină).

   Iisus învia într-o firidă a istoriei în care bisericile „se ascundeau“ voit, pitindu-se după blocuri înalte. În aer plutea zvon de iminent miracol. Eu aşteptam cu sufletul la gură, în fiecare zi, ceva nemaivăzut. Mama s-a gândit să mă trimită la slujba de Înviere cu „bunicul de serviciu“, ales cu grijă din vecini. Domnul Robitu, fost vatman de tramvai, ca mai toţi oamenii săraci, avea sufletul mare. În plus, în casa lui şi a lui tanti Ana puteam vedea colecţia întreagă a „Magazinului istoric“, găzduind cu drag poveşti reale şi fără sfârşit. Era ruda mea ideală şi mergea la biserică atât în calitate de „nemembru“ de partid, cât şi pentru a combate făţiş materialismul dialectic, pe care îl considera „o belea a providenţei“. La şase ani, după noaptea de Paşti, eu am tras două concluzii: în primul rând că pe pământ e mare înghesuială şi în al doilea rând că, la biserică cel puţin, nu înviază nimeni. Obosită şi cu aceste amărăciuni în suflet, ajungând acasă, i-am spus mamei cum stau lucrurile „în teren“. Cu dragoste, ea mi-a răspuns: „Vei vedea când vei creşte mare! Totul se petrece în gând“.

   Aşa am trecut pragul verii în anul acela şi mult timp de atunci încolo. Viaţa m-a purtat prin felurite risipiri şi adunări, departe sau aproape de casă, dar prin nicio Înviere.

   La capătul unui arc peste timp, mă aflu în anul 2007, de gardă în reanimarea Spitalului Clinic Universitar de Urgenţă, iarăşi de Paşte. Fiind singura femeie din echipa de anestezişti, aveam „datoria sacră“ de a aduce de acasă cozonac, pască şi ouă roşii. Cu gând de Bucovină intram în serviciu cu pace şi cu dorinţa de a avea, după tradiţie, „o gardă uşoară”. Nu ştiam că, la chirurgie, în ziua aceea „Dumnezeu este Allah, iar Mahomed profetul său“. Noaptea Învierii urma să vină între două zile „pline“ de lucru. S-a operat încontinuu, cu doctori necreştini, simultan, în mai multe săli.

   La biserica de lemn din curtea spitalului, pregătirile se terminaseră. Florile te înconjurau din toate părţile. Era duh de curăţenie deplină în sâmbăta Paştelui, pământul întreg fiind în aşteptarea lumi­nii. Cu puţin înainte de miezul nopţii, echipa de gardă a reani­mării s-a întrunit într-o scurtă şedinţă festivă, „la Samoilă“. Nu­mele conspirativ fusese oferit ca­dou de o masco­tă de pluş, veşnic zâmbitoare. Aşa se numeşte şi azi încăperea cea mai prietenoasă de la etajul I, locul unde „îşi fac veacul“ rezidenţii. Aici se bea cafea, se scriu epicrize şi se încurajează oamenii. În „sufragerie“ s-a hotărât aşadar, conform tradiţiei, ca bărbaţii să meargă la biserică şi să aducă lumina, iar eu să rămân în sala de operaţie „la ascultare“. În cea mai sfântă dintre nopţi, în tăcere şi solidaritate, familia noastră mergea după milă şi binecuvântare. Văzusem deja multe în viaţă şi realizam la modul practic că „bărbatul este chipul şi slava lui Dumnezeu“, pe când femeia este doar „slava bărbatului“. (1, Corinteni, 11-7). Poate tocmai de aceea, atunci, la slujba de Înviere au mers numai doctorii care puteau privi chipul lui Hristos fără să-şi acopere capul. Nu mi-a părut rău că se ţinuse vechea rânduială. Era o garanţie că lucrurile vor merge bine pentru toată lumea, în timpul care urma să vină…

   Garda se terminase. Oboseala stăruia pe fundul ochilor. În cap, nesomnul îmi sădise o durere violentă. Stătusem mai bine de 20 de ore în sala de operaţie. Eram cu maşina, dar mă întrebam dacă voi mai fi în stare să conduc până acasă. În ziua de Paşte, ieşeam din serviciu chiar la capătul puterilor. Străzile pustii arătau că Bucureştiul îşi dormea primul somn după Înviere. Dumnezeu însuşi, la porţile Raiului, în straie de lumină, primea întâia şi puţina mea rugăciune: să ajung cu bine acasă. M-am dovedit astfel a fi unul dintre locurile pustii pe care a reînceput viaţa în anul acela, întocmai ca în rostirea din Canonul Sfântului Andrei Criteanul: „Hristos S-a făcut Om, împreunându-Se cu mine prin trup, şi toate câte ale firii cu voia le-a plinit, afară de păcat, arătându-ţi ţie, o, suflete, pilda şi icoana smereniei Sale“.

   În chipul acesta minunat, adevărul auzit în copilărie, că totul se petrece în gând, a căpătat propria-mi mărturie. Iisus cel înviat ne cheamă la lumina vieţii pe toţi deopotrivă, dar femeilor mironosiţe li se arată pentru întâia oară. Celor care pe pământ „au iubit mult, li se va ierta mult”. Osteneala lor, pe viaţă, cu creşterea pruncilor este binecuvântată înaintea Domnului. Jertfirea continuă, tăcută, de la începutul veacurilor şi până azi, a urmaşelor Evei, în „muncile neînsemnate“ face ca viaţa să poată continua. Ortodoxia le cinsteşte deplin prin chipul sfânt al Maicii Domnului, în spiritul adevărului profund că prin femeie, unitatea a biruit definitiv asupra singurătăţii: „Tu, dulce vitejie spre tot ce e Iubire,/Tu, veşnică dobândă a tot ce facem bun,/Plinirea mea, Tu, Doamne, suprema-mi întregire/Fă din risipa vieţii în Tine să m-adun“ (Vasile Voiculescu – Întregire).