Antologia de satiră şi umor pe teme medicale
„Hipocrate se amuză“, apărută în 1980, a fost o premieră al cărei succes s-a
datorat talentului autorului dr. George
M. Gheorghe. Deşi s-a afirmat şi în alte genuri publicistice, medicul
cultivă cu multă „meserie“ ironia, fiind un fin observator şi identificând
motive de râs oriunde în lume. În prologul celei mai recente cărţi – S.O.S.
Satiră şi umor… contagios! – face
o trecere în revistă a felurilor de râs, cu menţiune specială pentru cel
terapeutic. În primele decenii după cel de-al Doilea Război Mondial, celebrul
filozof francez Henri Bergson dedica umorului şi comicului cunoscutul său
volum-eseu „Le rire“. Dat fiind că
analiza psihologică pe care o face acestui fenomen expresiv este un model de
interpretare, vom reaminti definiţiile pe care le dă filosoful şi vom vedea cum
şi unde le regăsim „puse în pagină“ de confratele nostru.
„Este comic orice incident care atrage atenţia
asupra aspectului pragmatic atunci când în cauză este latura morală“ (Pastilele amare, De-ale sufletului,
Povestioară de iarnă, cu zicale, Un
umăr eficient).
„O situaţie este întotdeauna nostimă când
poate fi interpretată în mai multe sensuri diferite“ (Detectivii, Adio dragostea mea, Undeva în Europa, Farmecul unei
vizite), iar „o replică este garantat comică atunci când înscrie o idee
absurdă într-un tipar de frază consacrat sau când o expresie este receptată la
propriu, deşi ea este folosită în sens diferit sau figurat“ (Tăcere motivată, Familiale, Dilemă,
Cotidiană, În miez de noapte, Foc la director).
„Ironia constă în a enunţa ceea ce ar trebui
să fie, dând impresia că este vorba tocmai de ceea ce se găseşte în realitate“ (Cine-i de vină, Fapt divers, Un ginere…
atent, Drumeţie, Prietenului meu din Constanţa, Terapie ocupaţională, Gardă uşoară,
Frunză veştedă).
Tot ce este viu se caracterizează prin
adaptabilitate şi maleabilitate. Contrariul lor este rigiditatea şi, ca atribut
caricatural, reacţia de prestanţă exagerată, contrazisă de lipsa de seriozitate
a banalităţii situaţiilor cu deznodăminte ridicole. Dacă la aceasta se adaugă
insensibilitatea, sunt create condiţiile pentru a ne delecta, cum apare umorul
în partea a doua a cărţii, intitulată cazon: „Pe loc repaos“.
Făcând un tur de orizont al satirei pe care
ne-o oferă George M. Gheorghe, se observă cu deliciu că ea se bazează pe o
calitate specifică a confratelui nostru: jonglarea cu sensurile. Se poate spune
că autorul scrie epigrame în proză, pentru că, de la început, ne conduce pe un
drum pe care credem că ajungem la ceva, dar, în ultimul moment, ne dăm seama că
găsim altceva. Acest altceva formează ironia, care poate supăra pe unii, dar,
pe cei cu inteligenţa şi maleabilitatea să o guste, îi încântă, pentru că ştiu
să râdă de o păcăleală reuşită.
