Cu ani în urmă, redescoperisem că naraţiunea
poate fi şi instrument de cercetare. Povestind, prin viu grai sau prin
mijlocirea textelor publicate, faptele descrise se reaşază într-o ordine anume,
aducând la suprafaţă cauze şi efecte, anumite înlănţuiri, după o logică a situaţiilor
de viaţă şi nicidecum după raţionamente şi asocieri eronate, impuse de mintea
noastră, tributară unor prejudecăţi sau scheme simpliste. Este ceva asemănător
cu cele ce se petrec în timpul unor reconstituiri judiciare, istorice. Nu este
la mijloc niciun fel de scamatorie. Suportul unui asemenea transfer de informaţii,
dintr-un teritoriu necunoscut şi greu accesibil către lumea cuvintelor (a cărţilor)
este însăşi viaţa. Pentru că vorbim despre literatură adevărată, care
încorporează situaţii, emoţii, sentimente, adică... viaţă. Nimic nou sub soare.
Atari tehnici erau folosite încă din Antichitate. Reconstituiri bine
documentate, aduse apoi în faţa publicului fără a se utiliza un scenariu anume,
erau pentru multe comunităţi prilej de a învăţa, de a înţelege fenomene sau
chiar de a rezolva probleme din teritoriul psihic (a se vedea psihodrama,
asociată astăzi cu etnopsihiatria). Sunt cunoscute, mai rar la noi, frecvent în
ţări vest-europene, încercări de a reconstitui locuinţe, aşezări din alte
vremuri, trăind în condiţii asemănătoare, folosind materialele existente
atunci. Este şi o cale spre o mai bună înţelegere a vremurilor de altădată, cu
trimiteri către prezent, insinuate în decizii şi opţiuni ale noastre, cei care trăim acum.
Există
şi în istoria României perioade insuficient cercetate. Paradoxal, tocmai
schimbările benefice pentru ţară şi neam sunt mai puţin cunoscute. Aşa stau
lucrurile şi cu măsurile adoptate de guvernul prezidat de Mihail Kogălniceanu
în timpul lui Alexandru Ioan Cuza: reforma asistenţei medicale, secularizarea
averilor mănăstireşti şi reforma agrară. Uneori însă, de acolo unde nimeni nu
se aşteaptă, apar şi răspunsuri inedite, pline de înţelesuri şi îndemnând la
continuarea unor cercetări. Este şi cazul unei cărţi recente, publicate de Vasile Ilucă, pictor şi povestitor
fascinat de istorie, care a adus la
lumină, la aceeaşi editură PIM, al şaselea volum din seria Ce nu
ştim despre Iaşi. Fenomenul asupra
căruia se opreşte autorul, reconstituit cu ajutorul artei narative, este
„închinarea mănăstirilor“ ieşene către Sfântul Mormânt, Muntele Athos, Sinai
precum şi la mitropolii, episcopii şi la metocurile lor. În fapt, vorbim despre
scurgerea unor averi uriaşe în afara ţării. Secularizarea averilor mănăstireşti
aduce însă la vedere dimensiunea prăpădului: „Prin măsura adoptată în 1863, la patru ani de la
Unirea Principatelor, au fost trecute în proprietatea statului 75 de mănăstiri
închinate bisericii greceşti, dintre care 44 din Ţara Românească şi 31 din
Moldova, care deţineau la rândul lor mai multe metocuri şi moşii. Numărul moşiilor
închinate era de 560 (366 în Ţara Românească şi 194 din Moldova). Ele totalizau
circa un sfert din teritoriul arabil al ţării, plus numeroase păduri şi generau
anual venituri de circa şapte milioane de franci, bani care luau calea străinătăţii
şi pe care călugării greci instalaţi în mănăstiri îi cheltuiau fără să dea
socoteală autorităţilor şi fără să aducă un folos real românilor“ (Predescu
Lucian, Enciclopedia României. Cugetarea,
Editura Saeculum, Bucureşti, 1999). Este de ajuns pentru a înţelege cât de
important este fenomenul închinării mănăstirilor, care-i sunt rădăcinile şi cum
a luat el amploare. Răspunsurile necesită însă parcurgerea cărţii. Îl felicităm
pe autor şi aşteptăm ca, sub un alt titlu de carte-roman, să ne introducă în
culisele acelei efervescenţe creatoare, un adevărat miracol, care a dus după
Unirea principatelor la cele trei mari izbânzi ale guvernului Mihail Kogălniceanu:
reforma agrară, reforma, de fapt, adevărata naştere a sistemului sanitar
românesc şi secularizarea averilor mănăstireşti.
