Decembrie, luni. Patru poeţi, un pian şi un muzician, la Teatrul de
Comedie. Sunt coordonatele celei de-a şaptea seri de poezie şi jazz organizate
de Muzeul Naţional al Literaturii Române. Afară, frig, trafic, zgomot. Înăuntru,
căldură moale, linişte, oameni cu frunţile descreţite. Pare o reuniune între
prieteni vechi pasionaţi de ceea ce pot face cuvintele.
Poeţii aparţin a trei generaţii diferite ale
liricii româneşti. Bogdan Ghiu şi Doru Mareş reprezintă generaţia optzeci, cu a
ei poezie subversivă. Augustin Ioan e un nouăzecist de forţă şi construcţie,
iar Bogdan O. Popescu (neurolog ziua, poet seara) s-a remarcat prin versurile
din anii 2000, publicând, în martie 2014, „Cartea Dragostei“, despre care
Mircea Cărtărescu a spus că este cel mai frumos volum de versuri pe care l-a
citit în ultimul deceniu.
Gazda serii, scriitorul Dan Mircea Cipariu, se asigură că întâlnirii
nu-i lipsesc umorul şi atmosfera prietenoasă. Fiecare alege din volumele sale
versurile pe care le consideră potrivite pentru un recital public. Începe
Bogdan Ghiu, care citeşte cu nuanţe, eleganţă şi ironie în glas din poemul
„Studii şi cercetări sălbatice”. Reţin o secvenţă cu iz de ars poetica, dar
care ar putea funcţiona în acelaşi timp ca reflecţie asupra unor aspecte ale
meseriei de jurnalist: „6. Pixul în permanenţă deschis/ peste noapte şi peste
zi/ Dacă se întâmplă ceva/ Dacă trece ceva/ Dacă ceva se întâmplă cu intenţia/
să treacă să opereze şi să dispară/ va rămâne marcat/ de pixul deschis/ Linia
de pix/ Urma de pix/ îl va urmări peste tot/ nu-l va lăsa să dispară/ 7. Toată
noaptea/ cu pixul deschis/ Dacă trece hop este scris/ Hop este prins/ (Rămâne
scris)/ (Pleacă scris)“.
Augustin Ioan, profesor de arhitectură la
Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti, selectează,
printre altele, un poem politic, „Revoluţiunea“, din volumul „Dez/(în)cântarea
României“ (2001). E un dialog cu sine, care reţine confuzia anilor 1988–1989.
Citeşte repede, muşcând din cuvinte, nu pare să fie un exerciţiu cu care e obişnuit,
dar versurile au un umor aparte, amar şi tragic, dar eficient.
De la Doru Mareş (traducător şi critic de
teatru), care citeşte potolit, cu un anumit respect pentru cuvinte, îmi rămâne o idee despre permanenţa
artificialului („cum de nu vezi că totul e siliconare încă de la începuturi“).
Teatral, cu o voce puternică, dublată de-o
construită mimică şi gesturi largi, Bogdan O. Popescu recită din versurile
sale, abia după ce glumeşte că e foarte greu să scrii în două feluri: foarte
scurt sau foarte lung. De lungime medie poate toată lumea. Citeşte câteva
dintre cele mai scurte poezii ale sale, printre care „Amor“ („Se născuseră
enormi fluturi coloraţi/În peşteri de praf“) sau „Noapte“ („Scârţâie pisicile
de metal pe acoperişuri de carne“), dar şi texte mult mai ample, precum „Poeme
de zgură“. Întoarce paginile cu gesturi dramatice.
Între secvenţele de lectură intervine Mircea
Tiberian la pian, improvizând pe câteva piese celebre. Din păcate, pianul
teatrului îi face câteva surprize neplăcute: sunetul se opreşte la jumătate.
Chiar şi fracturate însă, improvizaţiile umplu subtil tăcerile dintre momentele
poetice.
După două ore, plec din nou pe străzile
agitate ale oraşului şi răcoarea care îmi îngheaţă obrajii îmi aminteşte de
unul dintre versurile citite de Bogdan
O. Popescu: „îţi mulţumesc că îţi este
frig şi ţie“.
