Cât respect purtăm memoriei vedem şi din abuzurile comise asupra redacţiei revistei„Memoria“, încă supravieţuitoare la aproape 23 ani de la apariţia primului număr. Cel dublu din acest an, nr. 82–83, se iveşte cu nedorită întârziere în condiţiile unui „ultimatum“ de mutare de 48 de ore, din vechiul sediu – extrem de modest, de altminteri (o singură cameră şi o mică boxă) – într-un spaţiu impropriu, o mansardă, într-un imobil fără lift. Unde să lucreze trei persoane, din care două octogenare, şi unde să fie primiţi cititorii-abonaţi, şi ei foarte aproape de anii salariaţilor, sau chiar mai în vârstă? În ce loc să găzduieşti biblioteca, colecţii de reviste, cine şi cu ce forţe să ridice pachetele cu publicaţii la ultimul etaj al clădirii? În pofida acestor vicisitudini, „revista gândirii arestate“, iniţiată de dr. Banu Rădulescu, rămâne publicaţia de elită cunoscută, dezvăluind  adevăruri din trecutul comunist al României, din perioada celor două dictaturi – dejistă şi ceauşistă – regimuri politice soldate cu sute de mii de nevinovate victime. Din numărul „la zi“, câteva articole şi studii sunt de interes direct pentru medici. E vorba, în primul rând, de reproducerea din Raportul final „Analiza dictaturii  comuniste din România“ a constatărilor cu privire la efectele sociale şi nu numai ale politicii demografice a regimului Ceauşescu, în speţă cele direct legate de apariţia Decretului 770/1966 cu privire la interzicerea întreruperilor de sarcină. Cu prilejul unei convocări la Comitetul Executiv al Partidului – participă 33 de medici între care şi medicul-şef al Regiunii Autonome Maghiare – Ceauşescu le aminteşte participanţilor că România se află printre ţările cu cea mai mică rată de natalitate (14,5 la o mie de locuitori), situaţie din punctul său de vedere inacceptabilă. Tot aşa, decretul anterior din 1957, care liberalizase întreruperea sarcinii, e considerat ca unul antinaţional. Medicii prezenţi exprimă rezerve cu privire la măsurile preconizate – împachetate în cuvinte politicoase  (vârsta de 45 de ani, prea înaintată, lipsa posibilităţilor de contracepţie,  situaţia socio-economică a unor cupluri, atitudinea medicală şi juridică faţă de sarcinile survenite după violuri etc.); dar acestea nu sunt acceptate şi decretul este publicat însoţit de aspre măsuri punitive. Va fi creat un enorm aparat birocratic pentru culegerea de date şi transmiterea acestora, se introduc „cifre de plan“ privind natalitatea, mortalitatea infantilă; miliţia, procuratura şi securitatea capătă sarcini speciale de supraveghere. „Corecturile“ ulterioare ale legislaţiei nu schimbă situaţia şi, finalmente, Decretul nu-şi atinge scopul urmărit de conducerea de partid. „«Emanciparea» femeilor prin politica demografică a regimului Ceuaşescu a însemnat, mult prea des, emanciparea prin moarte survenită în urma complicaţiilor unui avort ilegal sau prin naşterea unor copii nedoriţi, dintre care mulţi a căror soartă era pecetluită odată cu abandonarea lor în orfelinate“. Prof. dr. Nicolae Constantinescu, cunoscutul chirurg de la Spitalul „Colţea“, foarte activ şi ca memorialist, închină un editorial lui Ion Mihalache (1882–1963) cu prilejul comemorării a 50 de ani de la moartea liderului ţărănist, în teribila închisoare de la Râmnicu Sărat. Destinul său, opinează N. Constantinescu, trebuie cunoscut de români şi mai ales de tineri, cel puţin pentru două motive: „un copil de ţăran sărac a putut ajunge ministru prin forţa lui, prin calităţile lui în «România burghezo-moşierească», atât de blamată de comunişti; – condiţia de viaţă din sate se poate schimba şi astăzi dacă există dorinţă, perseverenţă şi dragoste pentru ţărani. În Topoloveni, Ion Mihalache s-a luptat şi a reuşit să aibă în anii ’30 şcoală superioară, asistenţă medicală de calitate, cămin cultural, baie comunală, străzi pavate, locuri special amenajate pentru vânzarea produselor etc.“ Editorialul este completat cu informaţii biografice accesibile în articolul: „Ion Mihalache şi intelectualitatea satului românesc“, semnat de prof. univ. Virgil Petrescu. Două studii merită de asemenea a fi parcurse cu specială atenţie. Cel dintâi, semnat Alexandru Mihalcea, „Între dezinformare şi minciuna pe faţă“, avertizează pe cititor/cercetător aupra cărţilor de „amintiri“ apărute după ‘89 în redactarea unor persoane provenind din rândurile fostei Securităţi. Acestea „trebuie citite cu precauţie, nu neapărat fiindcă, în unele cazuri, este vorba de o pledoarie pro domo sua  ci, mai ales, pentru că unii autori practică dezinformarea“. În cărţile acestor „scriitori“ care ar putea fi acreditaţi de cititori naivi ca bine intenţionaţi şi, oricum, informaţi de la „sursă“ în legătură cu perioada trăită, anterioară evenimentelor din decembrie 1989, „duhul mistificării se insinuează îmbibat într-o pernicioasă mixtură de jumătăţi de adevăr şi inexactităţi greu de verificat, menită să stârnească dubii, confuzii, să sape încet dar stăruitor în mentalul colectiv (…)“ Al. Mihalcea exemplifică citând lucrări, precum aceea a fostului general lt.(r) Neagu Cosma, căruia îi combate argumentat afirmaţii inexacte din scrierea sa memorialistică, ori cea a anchetatorului penal col.(r) Gh. Cotoman (de la Direcţia a VI-a DSS) – calificat maestru în jumătăţi de adevăruri sau în ocultarea adevărurilor ce dsale  îi sunt incomode. Într-un loc, sunt citate minciunile incalificabile ale generalului N. Pleşiţă: „nu Securitatea s-a folosit de psihiatrie, ci medicii, ca să-i scape pe infractori: «Medicii au făcut asta împreună cu avocaţii. Am primit nenumărate bobârnace din partea subalternilor care munceau şi zece ani la un caz. Când să-l tragem la răspundere pentru faptă, venea cu scutire de la psihiatru că e diliu».“ Al doilea studiu este cel semnat de Octav Onea şi se referă la epurarea cărţilor neconvenabile  ca subiect regimului sau chiar şi din alte nesemnificative motive (tipărirea cu vechea ortografie), arse, aruncate, trimise la topit: „Iadul cărţilor în comunism – Fenomenul Scăieni“. De ce „Scăieni“? Pentru că aici, în condiţii de relativă izolare geografică, exista o fabrică de hârtie ce putea fi folosită în deplină securitate pentru reciclarea tipăriturilor şi transformarea lor în carton duplex, hârtie igienică, hârtie de ambalaj etc. O perioadă, definită de autorul unei monografii a oraşului Boldeşti-Scăieni, Cristian Petru Bălan, ca una a „librocidului“ – arderea pe rug a cărţilor trimise la moarte de regimurile Dej & Ceauşescu. Pentru parcurgerea integrală a numărului recent al „revistei gândirii arestate“ cititorii pot recurge la achiziţionarea  nr. 82–83 (poate şi a altora) de la librăriile Humanitas şi Orfeu. E un ajutor pe care înţelegem să-l oferim colegilor de la „Memoria”, revistă mult apreciată şi susţinută de medici.