O
piesă cu un titlu teribil, făcut anume pentru a atrage spectatori. O piesă cu
un autor, Eduardo De Filippo, cu o biografie fabuloasă, patron de teatru,
senator pe viaţă, popular, excentric, în mare vogă în lumea teatrului,
creatorul multor piese cu mare succes de public internaţional („Filomena
Marturano“, „De pretore Vincenzo“, „Minciuna are picioare lungi“, jucate şi pe
scenele din România) şi al multor scenarii de filme („Napoli, oraşul
milionarilor“), saturate de realităţile Italiei postbelice. La
grande magia, pentru că
despre ea este vorba, piesă scrisă în anul 1948, se prezintă ca un spectacol
inegal, dar susţinut din răsputeri de un excelent, puternic ansamblu. Cam asta
se poate spune pe scurt despre spectacolul regizat de cunoscutul regizor de
talie europeană Elie Malka, a cărui premieră a avut loc la sfârşitul stagiunii
trecute.
După
un început într-adevăr şocant, care te aştepţi să fie dezvoltat în aceeaşi
manieră senzaţională, autorul risipeşte rapid ceea ce câştigase pe neaşteptate şi
îşi îndreaptă atenţia spre şocurile şi fluctuaţiile ce le poate produce în conştiinţa
unui soţ înşelat aşa-numita boală a geloziei. Gelozia este considerată de unii
specialişti mai întâi ca o boală acută care, cronicizată, atribuie individului
uman un comportament anormal, aberant, ce poate ajunge, uneori, până la crimă.
Ea, gelozia, este universală şi se poate instala cu succes şi la femei, şi la bărbaţii
de diferite naţionalităţi şi rase, şi, deşi nu este contagioasă, poate produce
efecte secundare cum ar fi bănuiala, suspiciunea sau invidia. Se pare că
italienii au naţionalizat aşa-zisa boală făcând din gelozie un fel de sentiment
naţional, inventând chiar un termen specific pentru cel înşelat: „cornuto“!
Adică, în argou, „încornoratul“. Gelozia a produs capodopere, cea mai cunoscută
fiind piesa lui Shakespeare, „Othello“. Martori oculari mărturisesc că suferinţele
gelosului, fie el de genul masculin ori feminin, sunt sfâşietoare, ducând la
pierderea raţiunii, drept pentru care medicii sfătuiesc pacienţii să se lepede
de ea, cu de la sine putere, cât mai repede posibil.
Eduardo
De Filippo, fiu al lui Eduardo Scarpetta, considerat de critici un demn
discipol al lui Pirandello, construieşte de fapt o parabolă despre viaţă. Otto
Marvuglio, un magician ambulant, prezentând o scamatorie de duzină într-un
hotel de pe Riviera italiană, o face să dispară pe Marta, soţia lui Calogero di
Spelta. În realitate, Marta profită de stratagemă pentru a fugi la Veneţia cu
iubitul ei, magicianul, disimulând adulterul sub masca scamatoriei, a iluziei.
Soţului înşelat îi rămâne alternativa fie să accepte adevărul crud, fie să se
iluzioneze că soţia sa a fost victima unui act de magie şi că se va întoarce la
el într-un viitor apropiat.
„Eduardo
De Filippo propune o călătorie presărată la tot pasul cu artificii prin care
realitatea capătă contururi incerte, fugitive. Scopul nu e acela de a-l face pe
spectator să creadă că nu există diferenţă între realitate şi iluzie, ci de a
puncta tendinţa lumii contemporane de a fi nesigură cu privire la distincţia
dintre real şi ficţional. Piesa sugerează că iluzia este în acelaşi timp o pavăză
şi o capcană, îndemnând la reflecţie asupra farselor pe care suntem dispuşi să
ni le jucăm nouă înşine pentru a evita confruntarea cu suferinţa“, este
prezentarea cu care secretariatul literar al Teatrului Bulandra speră să atragă
un public cât mai numeros, dar şi avizat, la spectacol.
În
Sala Izvor a teatrului, ale cărui foaiere au devenit un fel de sanctuar, ca să
nu scriu cavou, al celui care a fost marele regizor Liviu Ciulei, unul din
reformatorii teatrului românesc postbelic, la Bulandra, deci, dincolo de exacta
derulare a spectacolului, se petrece un fenomen cumva mai interesant, mai
captivant, pe care însă spectatorul obişnuit nu îl poate percepe: un spectacol
în care toată trupa se luptă cu piesa, cu un regizor care de multe ori e
absent, iar uneori lipseşte cu desăvârşire, cu textul de multe ori incomod,
care ar fi necesitat nenumărate reducţii, cu autorul, care a răsucit piesa spre
alte meleaguri, vorba poetului: „Cine-i autorul care-a înfăptuit omorul în
cinci acte cu sete, ca o crimă pe îndelete?“
Pe
Virgil Ogăşanu l-am regăsit cu plăcere la vârsta compoziţiilor. Odată cu
trecerea timpului, nu mai este tânărul sclipitor din „Leonce şi Lena“ sau din
„Răutăciosul adolescent“, totuşi, sub noua carcasă a vârstei, recunoşti calităţile
care au făcut din el unul din actorii cei mai interesanţi ai generaţiei
sexagenare. Virgil Ogăşanu dă viaţă cu detaşare unui amărât de prestidigitator
care trebuie să trăiască din minciună, încercând să aducă o notă de umor într-o
meserie al cărui ţel este să-i păcălească pe oameni prin ceea ce fiecare
prestidigitator numeşte cu mândrie: iscusinţa minţii şi nebăgarea de seamă a
spectatorilor. Au existat în România mai multe exemplare de asemenea scamatori:
Iozefini şi Ovidiu Rene, care, chiar dacă n-au atins marile performanţe ale iluştrilor
magicieni Houdini sau Copperfield, şi-au făcut cu brio meseria, mistificând cu
talent publicul pe care l-au avut la dispoziţie. (Am cunoscut fenomenul: în
anii tinereţii mele am făcut un fel de ucenicie pe lângă unul dintre aceşti
magicieni, care îşi spuneau prestidigitatori, fiindu-le, pentru puţin timp,
partener, atât la televiziune, cât şi într-o baracă la Obor. Dar, microbul
nefiind extrem de puternic, nu m-am molipsit.)
Pe
scena de la Podul Izvor al Teatrului Bulandra îi ţine piept cu succes lui Virgil
Ogăşanu, într-un rol mult mai dificil (Calogero Di Spelta), excelentul,
minunatul actor care este Răzvan Vasilescu, autor al multor izbânzi scenice şi
filmice, care poate trezi gelozia multor confraţi. Nu vreau să amintesc decât
performanţa sa din filmul unde joacă cu succes, de la egal la egal, cu un star
internaţional de talia unui Armand Assante. L-am admirat şi continui să-i admir
performanţele surprinzătoare.
Îi
secondează pe cei doi, cu umor şi căutând cu tot dinadinsul calea performanţei,
Adrian Ciobanu într-un rol de servitor şi Gh. Ifrim într-un rol de poliţist
obtuz. În restul distribuţiei destul de numeroase, neavând roluri pe măsură, îşi
fac datoria încercând mici crochiuri de individualizare ale măruntelor roluri
Camelia Maxim, o excelentă şi modestă actriţă (Zaira, soţia magicianului),
Valeria Ogăşanu (madam Locascio) şi Bogdana Darie (madam Zampo), două excelente
bârfitoare, Mihai Bisericanu (Gervasio), Romeo Pop (Arturo), Vlad Zamfirescu,
des întâlnit pe scenele capitalei (Mariano), Radu Amzulescu (Gregorio), Anca
Androne (soţia lui Calogero), Simona Pop (Amalia) şi punct. Felicitări tuturor
pentru profesionalismul şi modestia cu care se achită de micile roluri pe care
le au de interpretat, dovedind încă o dată că Teatrul Bulandra este un colectiv
închegat, capabil de a reînnoda vechile şi marile lui performanţe!
Vineri, 11 aprilie, la Centrul de cultură al
sectorului 2 din strada Calderon în cadrul cenaclului de dramaturgie numit
Dragon 2 (adică dramaturgi refuzaţi, „goniţi“ de pe scenă), înfiinţat cu câtva
timp în urmă de actorul şi dramaturgul Candid Stoica, de scriitorul C. Turturică
şi de ziaristul Denis Dinulescu, a avut loc lectura piesei „Cel mai bine-i în
avion“ de C. Turturică. Piesa, având subtitlul „Comedie cu evrei şi români
stresaţi“, se ocupă de frământările şi chinurile unei familii de evrei comunişti
înaintea plecării definitive spre Ţara Sfântă, şi a fost citită cu aplomb de
actorii Candid Stoica, Sergiu Ionescu, Florentina Tănase, Izabela Drăgoi, Denis
Dinulescu şi prof. Ion Maftei.
În asistenţă, dramaturgii Dinu Grigorescu şi
Puşi Dinulescu, scriitorul Emil Lungeanu, teleastul Eugen Dumitru şi autorul au
ascultat cu interes lectura incitantei şi deloc convenţionalei lucrări
dramatice. (C. S.)
