Pentru orice meloman, reascultarea sau
descoperirea unui solist cu reale calităţi constituie o atracţie şi un motiv de
încântare, în măsura în care datele sale naturale şi cele tehnic-interpretative
răspund aşteptărilor, mai ales când au deja o activitate internaţională. Iar
faptul că se doreşte invitarea tinerilor noştri care onorează contracte în străinătate,
este, evident, lăudabil. Numai că uneori spectatorii vin „la pomul lăudat“.
Am descoperit, în trecutele stagiuni, vocea
superbă a tenorului Tudor Ilincăi, în Macbeth,
cu care a cucerit, curând, şi admiraţia publicului german, apoi a apărut în Nabucco la Viena, deci în partituri
„eroice“, în care „metalul“ din glasul său era pus în valoare; din păcate, nu a
reuşit să depăşească stadiul satisfacţiei de a emite sunete frumoase, cei care
l-au urmărit apoi în diverse roluri constatând cu tristeţe că nici chiar
colaborarea cu mari artişti pe scene importante nu l-a determinat să adauge
elemente de frazare, expresie sau stil. L-am văzut în Boema, Madama Butterfly, Traviata, Faust şi, recent, la Opera Naţională
Bucureşti, debutând în Rigoletto, deşi
astfel a parcurs cumva drumul invers sub aspect repertorial, atacând partituri spinto pentru a reveni acum la un rol
liric (mi-am amintit că un mare tenor, aflat într-o „cădere liberă“, a încercat
să-şi revină tocmai cu acest rol; sper să fie doar o coincidenţă). Şi am
constatat, încă o dată, cu tristeţe, că nu a acumulat nimic faţă de ceea ce ştiam,
mizând tot pe datele sale naturale generoase şi… atât. Iar acea strălucire cu
care, la primele sale apariţii, stârnise entuziasmul, a dispărut. Cei care au
asaltat sala pentru a-l reasculta după câţiva ani de peregrinări prin lume au rămas
cu un gust amar, compensat însă de surpriza plăcută a debutului sopranei
Veronica Anuşca în dificilul rol Gilda, realizat cu sensibilitate şi deosebită
atenţie acordată construirii personajului, excelentă şi sub aspect vocal (ceea
ce contrasta cu evoluţiile sale anterioare, adesea foarte discutabile). Cât
despre cel care a susţinut rolul bufonului, nu are sens să mai repet cele spuse
la fiecare spectacol în care am avut neşansa să-l ascult. M-am dus deci pentru
un tenor şi… am aplaudat o soprană!
Culmea este că la fel s-a petrecut şi în
reprezentaţia cu Elixirul dragostei,
în care un alt tenor dăruit de Dumnezeu cu o voce de excepţie, dublată de
(alte) calităţi care, când l-am descoperit (încă student) m-au entuziasmat – Ştefan
Pop (aducându-i şi premii importante şi apariţii pe scene mari), a dezamăgit,
devenind doar un solist oarecare. Cântă acum cu emisie defectuoasă („deschisă“),
determinând şi probleme tehnice şi diminuarea serioasă a penetranţei vocale,
acutele fiind încă „la locul lor“; sigur că celebra arie din final a stârnit
aplauze prelungi, dar comentariile din pauze nu erau deloc măgulitoare. Şi pe
bună dreptate. „Semnale“ de alarmă i-au venit, din păcate, şi de la Scala sau
Covent Garden (unde spectacolele în care era distribuit i-au fost anulate, la
teatrul londonez fiind solicitat doar să înlocuiască pe cineva), dar se pare că,
şi în acest caz, propria părere bună este mai importantă. În schimb, soprana
Tatiana Lisnic, pe care o admirasem, cu ani în urmă, la Staatsoper Viena sau
chiar în concert la Scala, dar mă întristase profund ulterior, a constituit o
foarte plăcută surpriză, pentru că, deşi glasul este mat, pierzând din
„caratele“ de altădată, a dovedit că ştie să cânte şi să joace, cu siguranţă şi
profesionalism, simţindu-se, de această dată, faptul că a evoluat în compania
unor mari artişti, de la care a şi învăţat ceva. Aşa că din nou am venit să
(re)ascult un tenor şi am aplaudat o soprană… În Dulcamara a apărut
bas-baritonul Alin Anca, recomandat de perspectiva unui angajament în Germania
(unii spun la Berlin, alţii la Hamburg), dar în afară de o prezenţă scenică
impozantă şi o voce amplă, sănătoasă, nu am prea observat nimic interesant. Iar
baritonul Şerban Vasile a etalat, ca de obicei, un timbru robust şi tentaţia de
a face „giumbuşlucuri“ pe scenă pentru a fi… agreabil; se spune că va ajunge
(fie şi ca dublură) în teatre de renume; dacă este aşa, înseamnă că şi la „case
mai mari“ se întâmplă ciudăţenii.
Fără a insista, ar trebui menţionat şi
concertul în care, cu mare tam-tam, a fost invitat, în stagiunea Radio,
contratenorul Cezar Ouatu, recomandat, cel puţin surprinzător, ca fiind
reprezentantul nostru la Eurovision care… va cânta Händel! Cărui segment de
public se adresează o asemenea reclamă?! Oricum, nu era nicio descoperire,
pentru că îl ascultasem (şi eu şi alţii) într-un alt concert, pe acel podium,
în urmă cu vreo şase ani şi, ca şi atunci, am apreciat agilitatea coloraturii,
acutele de efect, constatând, încă o dată, că este un banal bariton (pe mediu)
care în pasaj şi acut cântă „cu voce de cap“, aşa încât diferenţa este enormă şi
jenantă, iar platitudinea interpretativă… dezarmantă! Dacă unora poate să le
placă „aspectul său viril“ (după cum el însuşi a declarat într-o emisiune
televizată), este o cu totul altă discuţie. Iar cei care clamează că l-au
descoperit recent ca pe un fenomen, „uită“ că are deja discuri în Italia, că de
vreo zece ani este cunoscut în lumea celor atraşi de asemenea tip de sonoritate
sau de muzica preclasică, unde şi-a găsit demult o „breşă“. Am avut însă
prilejul să ascult, prin lume, contratenori veritabili – şi erau excepţionali!
Am tot amânat să scriu despre aceşti tineri
sosiţi la noi „de peste hotare“ şi prezentaţi publicului printr-o reclamă
uneori mult peste realitate, dar acum m-am decis să comentez – chiar cu tristeţe
– evoluţiile unor solişti cu un potenţial ieşit din comun, dar care pierd (sau
deja au pierdut) doar din cauza lor. Şi e mare păcat.
Cât despre faptul că ni se „servesc“ alţi
invitaţi (pe care îi ştim bine de ani buni) ca sosind de la „Metropolitan sau
Covent Garden“ când, de fapt, au o activitate onestă sau mediocră pe cu totul
alte scene, spunându-ni-se că sunt printre cei mai importanţi artişti români de
cotă internaţională, este în primul rând o jignire adusă celor cu adevărat
recunoscuţi ca atare. Sigur că pot înţelege dorinţa managerilor de a prezenta
spectaculos „oferta“ unor seri ce se vor a fi evenimente, dar ar trebui să nu
uite că, cel puţin pe românii plecaţi prin lume, îi ştim încă din studenţie
(parte începându-şi „cariera“ la Opera Naţională) şi că oricine poate căuta pe
internet cam pe unde au evoluat în realitate, „învelişul“ reclamei fără fond
devenind astfel chiar penibil. Poate că ar fi bine să se ţină seama că cei care
intră în sala de spectacol sau de concert au un anume nivel de educaţie şi pregătire
şi nu pot fi păcăliţi atât de uşor. Iar dacă o dată „merge“ la cei tineri sau
naivi, dezamăgirea va fi pe măsură şi îşi vor aminti apoi de celebra poveste cu
ciobanul şi lupul…
