Propun să fim cei mai buni prieteni. Nu e foarte greu. Cer numai să respectaţi cele zece porunci (eh, măcar nouă dintre ele, pe-acolo...), să nu chinuiţi animalele, să nu înjuraţi pe Facebook și, mai ales, să nu spuneţi că „Micul prinţ” e o carte pentru copii.

Eh, bun, acum, că am trasat graniţele noii noastre prietenii, să vă mărturisesc cum a fost spectacolul pe care l-am văzut de curând la Sala Atelier a Teatrului Naţional – Micul prinţ, în interpretarea celor de la compania Red Nose Society. Un spectacol anunţat, clar, ca fiind „pentru oameni mari”, așa cum și-ar fi dorit și domnul Antoine de Saint- Exupéry.

Spectacolul a fost jucat în două reprezentaţii și, venind la cea de-a doua, m-a cam părăsit entuziasmul văzând o liotă de copii la ieșirea din sală de la cea dintâi. De altfel, chiar și în sală (umplută până la refuz) se mai găseau vreo câţiva prichindei. Unul dintre ei (de fapt „una” – o puștoaică de vreo 6 anișori pe cât de dulce, pe atât de adormită) chiar în faţa mea.

Cu doi părinţi extrem de atenţi să îi explice totul și să nu deranjeze pe nimeni. Minunată ideea educaţiei teatrale de la vârsta asta, dar cred în continuare că Opera Comică pentru Copii, Teatrul Creangă, Ţăndărică sau Excelsior ar fi fost mai potrivite. Dar, în definitiv, intenţia contează, iar ea era categoric una bună!

Spectacol, concert, lectură

Construit după o arhitectură mixată între spectacol-concert și spectacol-lectură (mai că i-aș fi spus „spectacol de muzică și poezie”, dat fiind caracterul profund poetic al textului), „Micul prinţ” și-a propus să atingă ţinta nobilă a reconsiderării textului conform ideilor de mai sus, cu descifrarea limpede a călătoriei iniţiatice a personajului titular.

A reușit-o, graţie muzicii inspirat alese (am reascultat melodii de Yiruma, George Ezra, Tom Waits, Sting sau Nat King Cole), a vocilor bune, a prezenţei scenice proaspete și plăcute (Dora Notarescu, Vlad Gălăţianu, Ștefan Ruxanda – ultimul fiind și autorul regiei sau, mă rog, a conceptului), susţinuţi de proiecţiile unui artist video sensibil (Oana Nechifor).

Una peste alta – o oră plină de candoare, de spirit liric, în compania unui text pe care sigur că, asemenea tuturor celor din sală, îl știam prea bine. Și care, deși nu a propus un produs artistic susţinut de mișcare scenică, ci doar lectura romanului scriitorului francez, a generat dorinţa unei întâlniri asemănătoare celei din timpul Sărbătorilor Pascale, în care prezenţa la slujbă este motivată, în principal, de dorinţa de apartenenţă la un spirit comun, supra-comunitar.

Similar, dorita întâlnire și prezenţă în vieţile noastre a micului prinţ, a oii lui, a baobabilor săi, a șarpelui și a tuturor celorlalte personaje ne-au amintit, o dată în plus, că „limpede nu vezi decât cu inima”. Dar și că noi toţi ar trebui să reușim, asemenea aviatorului, să ne oprim uneori în loc, reconsiderând lumea în care trăim, moravurile ei, utilitatea sau inutilitatea spinilor (de trandafir sau de caracter) sau adâncimea și limpezimea apei dintr-o fântână (cât o inimă de adâncă).

Și poate vom reuși să o facem nu numai în proximitatea deșertului (a morţii), ca personajul lui Saint-Exupéry, ci, de exemplu, în aceste zile, în care ar fi mai important ca niciodată.

Citește și: Artă sacră, reflectată pe simeze