Preluând tradiţia vieneză, Opera din Bucureşti
a programat, la 31 decembrie 2012, un spectacol cu opereta Liliacul de Strauss, al cărei subiect se desfăşoară chiar în
noaptea de Revelion. În superba montare, preluată, în urmă cu ani, de la Covent
Garden („scăpată“, printr-o minune, de la… casarea pe care şi-o doreau „unii“
din motive absconse), un public numeros s-a bucurat să (re)vadă decorurile şi
costumele elegante, specifice epocii, ascultând celebra partitură, cântată însă
destul de anost, corect, dar fără strălucirea şi farmecul „obligatorii“, jucată,
de asemenea, conştiincios şi… cam atât. Adevărul este că aşteptam, în special
de la invitaţii clujeni – baritonul Marian Pop (Eisenstein) şi Petre Burcă
(Frank) –, un plus de vervă, ştiindu-i buni actori, cu umor şi o mişcare scenică
expresivă, dar probabil că s-au „adaptat“ atmosferei generale, rezolvând
rolurile în nota cerută, dar fără a reuşi să stârnească râsul celor din sală.
Am revăzut-o pe soprana Crina Zancu în Rosalinda, cântând cu acurateţe, rostind
însă proza la fel de nefiresc ca întotdeauna, o surpriză fiind tânăra soprană
Veronica Anuşca, dezagreabilă în alte roluri, dar convingătoare şi chiar
simpatică Adele, scriitura vocală potrivindu-se de această dată glasului său nu
foarte calitativ, dar îngrijit, jucând şi spunând textul neaşteptat de firesc.
Mezzosoprana Mihaela Işpan a conturat, în travesti, un prinţ Orlowsky bun
vocal, temperat în rest. Tenorul Lucian Corchiş a fost un „îngroşat“ Alfred, cu
destule probleme de cânt, iar Vasile Chişiu a apărut în rolul Notarului fără
prea mare convingere, „bifând“ doar intervenţiile cântate, dar nesusţinute ca
joc. Mezzosoprana Valentina Tudose a constituit o prezenţă plăcută (Ida), iar
actorul Pavel Bartoş a abordat din nou personajul Froch, în principiu deosebit
de ofertant. L-am lăsat la urmă pe baritonul Stefan Popov, invitat de la Operetă
pentru rolul Falke, în care se simte bine, dezinvolt şi zâmbitor, dar în actul
II, la „balul prinţului“, i-a revenit o „sarcină“ extrem de ingrată, înlocuind
anunţarea oaspeţilor într-o manieră lejeră – fie şi improvizând – cu citirea
stângace a unor texte scrise (de cine oare?!) pe o foaie de hârtie, ca la casa
de cultură din sat, ceea ce a rupt total cursul spectacolului. L-am auzit
astfel pe… şarmantul Frank spunând că „deşi are doar 22 de ani, tenorul Ionuţ
Hotea, student la Universitatea de Muzică, este deja laureat cu premiul II la
Concursul etc. etc…“. Mai rămânea să ne spună şi cine îi este profesor… Dar tânărul
a
cântat cu siguranţă celebra arie din Turandot,
glasul său liric şi datele naturale generoase ajutându-l să obţină aplauze
binemeritate într-o pagină oricum de mare efect. Şi, din nou, „imaginaţia“
celor care au conceput momentul a dezvăluit lipsa de profesionalism, programând
după un tenor… un alt tenor! Aşa încât Vlad Miriţă a apărut (de ce în sacou
„cognac“, dacă toţi ceilalţi erau în frac?), lipsit de vlagă şi chef,
parcurgând jenant o canţonetă în care sunetele riscau să se rupă, reacţia sălii
fiind, de altfel, elocventă. Dar amalgamul nefericit a continuat incredibil
pentru „prima scenă lirică a ţării“ (ceea ce… nu mai este demult), Ozana
Barabancea (membră a corului ONB) cântând… cu „negativ“ două piese în stil
jazz, secondată de doi balerini care evoluau într-o coregrafie fără vreo legătură
cu muzica. Culmea este că şi „can-can“-ul a fost dansat tot pe fondul
înregistrat, deşi orchestra şi dirijorul Vlad Conta se aflau în fosă… Cum este
permis ca într-un spectacol „live“ să fie incluse secvenţe… pe CD, difuzate
prin staţie, la o intensitate cu mulţi decibeli?! Seria oaspeţilor a continuat
cu sosirea reputatei soprane Marina Krilovici, îmbrăcată în negru, fără urmă de
zâmbet, marcând o arie din Pericola (scrisă
amuzant, acum… dimpotrivă) şi o alta dintr-un musical, spectatorii derutaţi
neînţelegând dacă şi când să aplaude. Păcat. Culmea este că până şi „ceardaşul“
Rosalindei a fost inclus, aberant, în „lista“ invitaţilor, modificând astfel
chiar libretul! De ce? Poate cuiva îi place ghiveciul…
Orchestra a sunat bine, asemeni corului, deşi
cu ceva decalaje şi destul de plat, balerinii s-au încadrat în acelaşi „ritm“
(anul trecut, „lebedele“ în travesti, spre exemplu, au stârnit hohote de râs,
iar „şoriceii“ s-au bucurat, ca de obicei, de mult succes…).
În foaier – şampanie, mese care cam
incomodau mişcarea publicului, dar cei prezenţi aşteptau tombola şi petrecerea
Revelionului în spaţiul cunoscut dintotdeauna ca „foaierul galben“, deşi de mulţi
ani… e verde.
Şi aşa am trecut în 2013 – un „13“ cu
ghinion pentru unii, cu noroc, sper, pentru alţii… Oricum, cu un asemenea Liliacul deformat până la kitsch s-a
încheiat şi un ciclu trist din existenţa teatrului – să fi fost o „ieşire“
astfel dorită sau un umor negru involuntar? Vom vedea cum va fi cel din… 31 decembrie
2013.
