Pe National Geographic îl revedem pe Cesar.
E împreună cu Jennifer. E aşteptata întâlnire cu Cesar şi cu câinii lui. De
data asta avem în faţă un caz excepţional, nu rar, ci nou şi neobişnuit. Este
un fenomen recent, cauzat probabil de multiplele distrugeri ale codrilor adăpostitoare
de lupi: lupii apar, tot mai mulţi, în preajma fermelor şi se încrucişează cu câinii.
Filmul ne trezeşte vechi şi echidistante judecăţi faţă de specia umană şi
celelalte specii: lupul nu e o fiinţă diabolică, nu e un personaj rău. În
povestea cu Scufiţa Roşie, lupul e metaforă, el întruchipează, de fapt, lăcomia
şi viclenia strict omenească. Niciun alt animal nu procedează aşa. Lupul din
natură nu e viclean şi nici lacom. Mânat de foame, poate intra noaptea în stână
ca să-şi aleagă un exemplar – doar unul – cu care să-şi potolească acuta nevoie
de hrană, dar dacă oile fac prea multă gălăgie, se zbat, se agită ca nebunele,
el le poate ucide pe toate, ca să stea liniştite. (Apropo: câte animale ucid într-o
zi invitaţii internaţionali pe vestite terenuri de vânătoare autohtone şi de câte
ar avea dânşii, de fapt, nevoie pentru a-şi asigura hrana propriu zisă?)
Câinii
hibrizi apar tot mai mulţi, aşadar, într-o lume globalizată şi bine defrişată.
S-au făcut şi aziluri pentru „imigranţi“, dar solicitanţii s-au înmulţit neaşteptat
de mult şi capacitatea lor a fost repede depăşită. Lupii-câini sunt supli,
frumoşi, lumea a început să-i ia acasă. Acolo încep problemele. Se constată că,
la încrucişarea lupilor cu câinii, nu se transmit urmaşilor cele mai agreabile
trăsături ale ambilor. Pornirile sălbatice, nevoia de libertate, de mişcare
intensă, de hrană adevărată – hălci de sfâşiat cu dinţii proprii –, ca şi
nevoia de haită sau cutezanţa excesivă, nesăbuinţa, adânca neîncredere în
oameni şi în spaţiile închise domină prea adesea scena. Şi atunci, stăpânii
lupilor-câini apelează la Cesar şi la Jennifer. Cel mai important lucru: cu
lupii nu facem ce vrem. Ca să putem face ce ne dorim, trebuie să învăţăm de la
lupi ce să facem. Până la urmă, învăţătura e reciprocă. De aflat mai întâi cât
la sută din animalul „de companie“ (în această etapă, de fapt omul are rolul
unui „animal de companie“ pentru frumosul hibrid) este lup şi cât e câine. Pe
lup nu-l ţii într-un ţarc strâmt şi electrificat, lui îi oferi spaţii deschise şi
drumuri lungi de parcurs. De el nu te poţi apropia dintr-odată, chiar dacă vrei
să-l mângâi, ci trebuie s-o faci treptat şi cu încetinitorul. De el nu te temi,
nu fugi, nu-ţi creşte pulsul când îl vezi, pentru că simte perfect aceste stări
ale tale şi atacă. Nu-i dai de mâncare raţional de două ori pe zi, ci îl ţii câteva
zile la post negru, după care îi oferi un prânz copios şi complex, echivalent
cu o pradă. Cu lupul alergi două-trei ore pe zi, nu cinci ore o dată pe săptămână
şi nu doar pe teren plat, ci ajungi în vârful dealului, de unde el îşi poate
roti privirea ca să cunoască perspectiva. Latura lui de câine va ajunge să te răsplătească
într-o zi. Se va freca de picioarele tale plin de dragoste şi de recunoştinţă,
ceea ce este echivalentul unei îmbrăţişări. Dar nu trebuie uitat: calmarea
sufletului de lup cere timp.
„Ce
trebuie să învăţăm, aşadar, ca să obţinem ce ne dorim?“ Limbaje nonverbale,
gesturi, fapte, nu vorbe. Şi înţelepciunea inventată, probabil, de primii îmblânzitori
de lupi din istoria omenirii: „Lucrează împreună cu natura, nu împotriva ei!“.