În original, cartea lui Aldous Huxley, la care ne vom referi, a apărut în 1939 sub titlul „After many a summer dies the swan“ (După multe veri moare lebăda). În limba română, a apărut sub un titlu prescurtat, Cântec de lebădă (Polirom, 2010, traducere din engleză de Ciprian Şiulea). Versul lui Tennyson preluat de Huxley ca titlu nu trebuie să ne inducă în eroare: autorul anglo-californian nu l-a ales pentru solemnitatea lui, ci drept contrapunct ironic la această parabolă grotescă, macabră şi fantastică (una din cele mai bune nouăzeci şi nouă de cărţi în limba engleză, conform părerii lui Anthony Burgess).

   Prozator, eseist şi dramaturg prolific, lui Huxley (1894–1963) i-au apărut de-a lungul vieţii 44 de cărţi, dintre care amintim „Punct şi contrapunct“, „Orb prin Gaza“, „Minunata lume nouă“ (sursă de inspiraţie pentru mai multe producţii cinematografice reuşite), ce va continua cu „Reîntoarcerea în minunata lume nouă“. Ca şi în aceste ultime două cărţi apărute împreună în 2003, tot la Editura Polirom, Huxley se dovedeşte un maestru în a imagina dezumanizarea delirantă, morbidă, a unor aspiraţii omeneşti, în cazul de faţă visul de a dobândi nemurirea, de a corecta acea „impardonabilă“ eroare a evoluţiei (timpul însuşi este o eroare şi un rău, susţine unul dintre personaje) ce dăruieşte graşilor şi necuvântătorilor crapi, de pildă, veacuri de viaţă, în timp ce oamenilor, în pofida superiorităţii, inclusiv cerebrale, le este dat să ajungă tot mai rar la vârsta senectuţii.

   Scrisă pe nerăsuflate în 1939, naraţiunea pivotează în jurul unor personaje emblematice pentru cultura Americii anilor treizeci: cruzime, materialism, o maximă, dramatică polarizare socială, şi începe odată cu sosirea la Los Angeles a lui Jeremy Pordage, un produs standard al profesorilor de la Trinity College din Cambridge, o inocentă zeflemea a lui Huxley, oxfordian el însuşi, licenţiat în biologie şi literatură, precum şi nepot al filosofului evoluţionist Thomas Henry Huxley. Om de carte aflat la mijlocul vieţii, chel şi cu o voce piţigăiată, locuind încă cu o mamă autoritară „foarte bună prietenă cu Oscar Wilde“ şi căreia, lipsind din Anglia, îi scrie câte o epistolă hazoasă pe zi, umanistul Jeremy Pordage, angajat de protagonistul romanului, un excentric bogătaş american, se deplasează în California pentru a cataloga fondul de documente şi manuscrise Hauberk.

   Este vorba de câteva lăzi de vechi scrieri peste care s-ar fi aşternut praful uitării, dacă n-ar fi fost achiziţionate, după multe tentative nereuşite, de supermiliardarul Jo Stoyte. Decrepitele moştenitoare ale celui de-al cincilea conte de Hauberk din veacul al optsprezecelea, ajunse în sapă de lemn, finalmente au cedat, despărţindu-se de acele relicve, jurnale, corespondenţă, cărţi între care şi un celebru roman al marchizului de Sade, „Cele 120 de zile ale Sodomei“, dar mai ales glose, experienţe şi abordări ale secretelor longevităţii sau ale nemuririi, una din obsesiile agitatei vieţi a lui Stoyte.

   Printre nenumăratele afaceri ce sporesc incredibila avere a lui Stoyte (două mii de benzinării doar în California!), de un deosebit succes se bucură Beverly Pantheon, „cimitirul celebrităţilor“: aici o reproducere în mărime naturală a Turnului din Pisa, rebotezat Turnul Învierii, se înalţă peste o fantasmagorică puzderie – într-o necontenită expansiune – de mici temple, fântâni tip Taj Mahal sonorizate de muzica unor perpetue orgi electrice. Imense grupuri de sculpturi în marmură sunt tot atâtea aluzii nu atât la triumful spiritului, cât la cel al trupului, un trup prosper, veşnic tânăr, atletic, nemuritor, şi, evident, sexy. Aşadar, se stă la coadă pentru a avea privilegiul asigurării celei din urmă locuinţe la Beverly Pantheon. Al cărei fast nu înseamnă mai nimic în comparaţie cu imensul castel cu pod mobil (un coşmar medieval din filme) în care a ales să locuiască, din pur amuzament, printre tablouri de El Greco, Vermeer, Fra Angelico, Rubens, Watteau, bătrânul Jo Stoyte. Un binefăcător, în felul său. Nu numai în ceea ce o priveşte pe tânăra sa amantă, miss Virginia Maunciple, zisă şi Puiul, pe care o răsfaţă excesiv, satisfăcându-i toate capriciile, singura ei menire fiind cea de a-l face să uite trecerea inexorabilă a timpului. O altă probă a filotimiei castelanului sunt copiii, bolnavi terminali, internaţi în spitalul său model (omul care poate cumpăra orice, are nevoie să se simtă bun).

   Dar omul care poate cumpăra totul vrea înainte de toate nemurirea, nu cea propovăduită de creştinism, ci cea înţeleasă în chip material. În acest scop, în laboratoarele castelului, Obispo, perfidul şi cinicul medic personal al satrapului Jo (care se lasă injectat cu hormoni sexuali sintetici), face, chipurile, experienţe pe maimuţe, crapi şi şoareci, pentru a găsi formula longevităţii. Între timp, nu pregetă să o seducă printr-un fel de hipnoză pe labila Virginia, în ciuda devoţiunii ei faţă de Sf. Fecioară Maria. Virginia este iubită, dar fără speranţă (psihoză a idealizării?), de tânărul, ingenuul Pete, fost voluntar în brigăzile internaţionale antifranchiste, în prezent asistent al lui Obispo. Este singurul care ştie să-l asculte pe iluminatul înţelept Propter, fost coleg de şcoală al lui Stoyte, ce locuieşte într-un bungalou în apropiere de castel, în felul lui un filosof spiritualist (realizarea omului în timpul fără de timp divin), autor al unor torenţiale predici în domeniul politic, teologic, social, din păcate supradimensionate faţă de planul naraţiei propriu-zise.

   Din ce în ce mai nedumerit, bietul Pordage se trezeşte implicat, în timp ce citeşte şi cataloghează documentele Hauberck, în violente intrigi. Al cincilea conte ajunsese la concluzia că secretul vieţii veşnice nu se află în vechile hrisoave sau în aurul lichid, şi nici în paradis, ci în mâl, unde aşteaptă doar un pescar iscusit. Cuvintele celui de-al cincilea conte de Hauberk îşi vor dezvălui în cele din urmă sardonica lor realitate. Nemurirea smulsă legilor timpului ţine de un recurs la biologia animalelor (prin ingurgitarea de viscere crude şi măcinate de crap proaspăt), nicidecum la cea umană.

   Cartea este expresia pesimistei, perversei fugi a omului de propria-i, normala caducitate. Huxley a ales titlul acestui roman – o meditaţie asupra anormalei frenezii în jurul tinereţii veşnice şi a nemuririi –, omagiindu-l pe lordul Alfred Tennyson (1809–1892), opunând morala romanului lirismul poetului britanic din „Tithonus“ (personaj din mitologia greacă, căruia Zeus îi dăruise eternitatea, nu şi tinereţea): „The woods decay and fall/The vapours weep their burthen to the ground,/Man comes and tills the field and lies beneath,/And after many a summer dies the swan“, cu alte cuvinte „Pădurile se ofilesc şi mor/iar râurile-şi depun plângând povara/omul vine, la câmp trudeşte şi sub pământ se-aşterne./Şi după multe veri lebăda însăşi moare“.

   Credinţă, ştiinţă, artă, literatură, politică, istorie (numeroasele citate nu impietează asupra naraţiunii) sunt inteligent şi ironic filtrate de autor în aproape toate accepţiile: de la sadica putere politică dictatorială la opoziţia revoluţionară sinceră, dar firavă; de la extrema, comoda teologie, la certitudinile iluzorii ale ştiinţei; de la ideala, consolatoarea valoare a artei, a arhitecturii, a literaturii, la carnala şi pasagera satisfacţie fizică.