De o vreme, cam de când din toamna de la noi
pleacă spre „zări de soare pline“ migratoarele înaripate, în oraşul de pe Dâmboviţa
poposesc la răstimp de seară alt soi de păsări, un pic cam prea obosite de
lunga cale de sub cerul lumii de cântec, păsări-stele dintre cântătoarele
inimitabile care au luminat cu strălucirea lor scene de concert legendare. Şi-a
fost, în seara de 4 decembrie 2011, la Sala Palatului din Bucureşti, Nana Mouskouri şi orchestra sa formată
din cinci instrumentişti italo-franco-eleni, într-un recital în care, omagiu
desăvârşit adus ţării sale, a predominat muzica grecească. Erau acolo măslinii
seculari, cerul şi marea de un albastru în care să se înveşmânteze toţi zeii
din Olimp, sirtaki cât să pleznească din vibraţie corzile ghitarelor, erau şi Les feuilles mortes din cântul lui
Prevert pus pe muzică de românul Vladimir Cosma: „Tu vois, je n’ai pas oublié… C’est une chanson qui nous ressemble…“, era
şi Only-ul, şi I Have A Dream, şi corul
robilor cu dream-ul lor de
libertate, erau, da, peste cinci decenii de cântec trimis către lume şi, prin
cele mai bine de patru sute de milioane de discuri în care au fost imprimate,
mai mult de 1.500 de cântece dintr-un repertoriu ce totalizează 450 de albume,
cântece „rostite“ în 15 limbi, cât să fie înţelese de orice trăitor de pe Pământ.
La Bucureşti, pe scena „traversată“ de dâre
de lumini – roşii, albastre, galbene, verzi, argintii, în acorduri
instrumentale tipic greceşti, şi-a făcut apariţia cântăreaţa într-o superbă
rochie albă, de o eleganţă desăvârşită, simbol al frumuseţii greceşti. Economie
de gesturi. Din când în când, ca într-un dialog cu infinitul, mâna ei desenând în
aer zboruri, închinare, urma unei întrebări, zvâcnetul sufletului în trupul
prea slab cât să-l cuprindă… Pe scena invadată de flori – un superb buchet de
trandafiri albi, ca o năframă de dor
de obârşii. Aplauzele sălii ritmau chemarea din cântul artistei, nelipsitele
„instrumente de tortură“ – aparatele foto, mobile prinzătoare de imagini –
mutaseră stelele nopţii sub bolta Sălii Palatului, timpul ar fi vrut să nu mai
treacă, noi să mai rămânem…
Dar de ce, totuşi, unda aceea de tristeţe pe
care am simţit-o năvălind peste marginile sufletului? Poate din semnele mărunte
care spuneau în felul lor insinuant că marea voce a „celei mai de succes cântăreţe
din Europa“ începe să simtă povara anilor. Poate din regretul că noi, românii
trăitori în colivia îngustă a „epocii de aur“, am fost privaţi să ascultăm o
astfel de voce în chiar vremea marii ei înfloriri. Mai bine (şi) mai târziu, de
acord? În prima duminică a celei de-a douăsprezecea luni din anul 2011, Nana
Mouskouri ne-a dat o superbă lecţie de patriotism când, pentru recitalul ei,
peste 80% din piesele alese au fost greceşti. Da, dragostea de ţară înalţă
sufletul şi-l sfinţeşte pe om. Noi (mai) suntem români? Mulţumesc Nana
Mouskouri pentru frumoasa lecţie de mândrie pe care ne-ai servit-o!
