Absenţa de câţiva ani, dacă nu mă înşel, a
medicului-scriitor Ioan Eugen Păunescu
din peisajul nostru editorial, explicabilă în parte printr-o seamă de
evenimente biografice mai puţin dorite sau, dimpotrivă, de-a dreptul faste (în
plan sentimental), se dovedeşte a fi fost pentru poet deosebit de fertilă,
dovadă volumul de poezii ULTIMA FRONTIERĂ
(Editura Paco, 2011, prefaţă de Anca Podgoreanu), înnobilat cu frumoasele sale
tablouri (un virtuoso al culorii, al
peisajului, al naturilor moarte) şi sculpturi în lemn (portrete ce ţin de o
heraldică a tradiţiei româneşti).
În palimpsestul eterogen al volumului de faţă
întâlnim motivele şi temele şi obsesiile dintotdeauna ale poeziei sale (vezi
volumele „Opt fără cinci“, „Prizonierul din oglindă“, „Poeme printre rame“,
„Portret în sepia“); un scriitor fără obsesii, după părerea noastră, nu-şi
merită numele. Predominante sunt stările duale sau antinomice între clarobscur şi
exaltare, între exigenţa etică, cu rădăcini adânc înfipte în solul natal, şi
vituperarea spiritului mercantil al tehnologiei ce se substituie umanului
(„mâini biomecanice cu comandă vocală“) şi umanităţii, între canţonier erotic şi
psihodrama comuniunii şi comunicării etc.
Prevalându-se de marile performanţe
expresiv-discursive şi metaforice numite Octavian Goga, Ion Pillat, Geo
Dumitrescu, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Jacques Prévert, Adrian Păunescu,
poetul nostru poate spune cu mâna pe inimă că nimic din ceea ce este omenesc şi
românesc nu îi este străin şi mai ales indiferent. Se resimte aproape în
fiecare poezie o învestitură ideatică mărturisitoare în cheia smereniei (a se
citi emoţionantul poem „Solie neagră“). Din versurile lui Ioan Păunescu se
degajă condiţia unui veritabil artist ce presupune coexistenţa unei vitalităţi
nemântuite, a unei combustii fără leac în numele valorilor etice, sufleteşti,
morale menite să umanizeze arta, spiritualizând-o.
Ioan Păunescu scrie cu aceeaşi temeritate
despre „identitatea multiplă“ (un antologic poem de dragoste şi adoraţie) şi
„Gânditorul de la Hamangia“, despre „Umbră“ şi „Picturi rupestre“, despre
ravagiile poluării ambientale sau ale bolii Alzheimer, acest ultim motiv şi nu
numai fiind bun
conducător de umor amar. Binomul etic–estetic, prezidat de
inspiraţia creştină şi amintind de armoniile argheziene sau voiculesciene, se
impune ca o artă poetică, ghid şi cheie de lectură ale volumului: „Fii atent cu
tine atunci când vorbeşti/Vorba zboară-n lume, nu poţi s-o opreşti/iar de-i zisă
bine şi cu gând curat/E plină de roade ca un lan bogat/Nu lovi cu gândul şi
nici cu cuvântul/Căci năprasnic poţi fi tu, ca vântul/Ce distruge totul răscolind
natura/Şi mult rău poţi face, doar zicând cu gura/Iar la ceas de seară, la geană
de noapte/Rugăciuni de bine să le spui în şoapte/Pentru cei ca tine şi pentru
duşmani/Celor dragi şi ţie şi celor sărmani (…)“.
Nu lipsesc aluziile şi personajele biblice,
mitologice, puse în noi contexte contemporane, ieşirile la rampă ale poetului
menite să demitizeze tabuuri, să dezmeticească spectatorii (cititorii) din
anestezia consumistă a ideilor primite de-a gata, să pună degetul, în dulcele
stil clasic al unei prozodii incantatorii, pe adevăratele sale (şi deci ale
noastre) „nelinişti“ sau răni existenţiale: „Mă macină ideea de a fi pion în
rând/Umil şi anonim, numit mereu în gând/În marea înfruntare cu cei din jurul tău/Să
nu fii doar un număr, şi-acela poate rău.//Doresc să sparg şi gheaţa indiferenţei
tale/Ce mă sugrumă sigur şi mă opreşte-n cale/Pe aripile mele tot plumbul mi-l
aşezi/Şi omul bun din mine tu nicidecum nu-l vezi.//Sunt mic dar nu sunt zero,
un om obişnuit,/ţi-am oferit respectul, deşi sunt chinuit/De îndoieli şi
gânduri ascunse, nerostite/Ce le păzesc cu grijă, ca pe odoare sfinte.//Respectă-mi
umbra, e clona mea lumească/Cu mine-i peste tot, tăcută ca o mască/Purtată cât
sunt viu atunci când merg pe stradă/Ca cei din jur să ştie că sunt. Şi să mă
vadă.//Când n-oi mai fi sau fi-voi doar un nume/Căci nimeni nu-i fără pereche-n
lume/Nu se va face nici un gol în Univers/Sunt doar un gând frumos ce poate fi şi
şters“. Epilogul poemului aminteşte de abolirea oricărei vanităţi umane din
„Rugăciunea unui dac“.
Poetul se autoconsolează prin recurs la
elementele naturii, cu care se identifică în chip simbiotic, folosindu-le
pentru a se autoportretiza: „sunt ploaia… sunt boarea de vânt… sunt soare agăţat
pe cer ca un crin… sunt stropul de rouă…“ etc., la redescoperirea farmecului
copilăriei („Remember“), mitopoetic şi nesecat izvor al icoanelor imaginarului
(de la coşmar până la fabulos), dar şi la marile repere culturale, artistice,
turistice ale lumii: Shakespeare, Benvenuto Cellini, E. A. Poe, Corfu, Istanbul
etc. Nu lipseşte motivul sfârşitului biologic („spre a-nchide spirala ce-mi
este sortită“), atât de familiar unui medic, dar pe care poetul îl aseamănă,
exorcizându-l, somnului, unei călătorii prin labirint; epilogul călătoriei
înseamnă să uităm de ce am intrat în labirintul al cărei ieşiri, sfârşim prin a
nu o mai găsi: „Astfel intrăm în moarte/printre morţi,/Cu moartea pre moarte călcând“.
Introspecţia (la vie intérieure, a se vedea în acest sens poemul „Autodafé“),
ireversibila trecere a timpului, ieşirea din sine spre a-şi apăra sinele,
interogaţia existenţială, reveria, rapelul tip „Trecut-au anii ca nouri lungi
pe şesuri“, rolul de compoziţie, textul poetic ca proces-verbal sau inventar
adesea polemic şi sugestiv pentru climat şi peisaj, călătoria iniţiatică pe
fondul unei mari iubiri, alternând poezia pură („Lăstunul“) cu tonalităţile
doinei şi ale baladei, totul susţinut de o ars
combinatoria armonică până la fonem, fac din versurile doctorului Păunescu
o pildă de dăruire artistică, poetul reuşind să se impună ca o voce insolită şi
plină de har nu numai în peisajul medicilor-scriitori, ci şi în cel mai amplu,
naţional.
