Cântul clipei este
titlul volumului de versuri al cărui autor este poetul şi medicul stomatolog Dan Ioan Nistor. Autorul este membru al
Uniunii Scriitorilor din 2003 şi a debutat în 1996 cu volumul de poezii
„Pelerin pe drumul măslinilor“ (1996).
Lectorul, influenţat de titlu, n-ar putea bănui intensitatea
harului duhovnicesc pe care o cuprinde volumul cu texte înghesuite, volum
editat în condiţiile modeste ale multora dintre publicaţiile apărute recent
(EuroPress Group, Bucureşti, 2012). Titlul „Cântul clipei“ preia titlul unei
poezii publicate în culegerea de debut şi republicată acum. În contextul noului
volum, sensul sintagmei se reîncarcă poetic. Înseamnă mult mai mult decât
„carpe diem“. După lectura actualei culegeri de poezii, când spui „clipa“, e
cum ai spune „Nu e păcat/ Ca să se lepede/ Clipa cea repede/ Ce ni s-a dat“
(Eminescu, „Stelele-n cer“). Sensul surprinde fragilitatea „clipei“, a fiinţării,
simţirea că suntem vii, învăluiţi în duhul veşniciei. Să ascultăm poezia „Sete“
(din primul ciclu al volumului): „Când mâinile ne strângem/ Ne apără de moarte/
Cuibul însetoşat/ Clipa de o să fie /E-n căuşul palmei tale/ Strop de apă vie“.
„Cântul clipei“ se răspândeşte ca aburul momentului revelat, iar viaţa, „pentru
o clipă“ se ridică din amorţirea profană.
Volumul cuprinde şapte capitole sau cicluri poetice: „Cântul
clipei“; „Tăcerea ta-mi vorbeşte“; „Psaltice“; „Incantaţii, imne, glose“;
„Filocalice daruri“; „Şi azi vă chem (Pomeniri)“; „Poeziile mamei mele (Liniştea
de înserare)“. Primul grup, „Cântul clipei“, are un caracter intim, discret
erotic, tăinuit, misterios chiar, şi elegiac: „Sunt arşiţi/ în veri/ şi scurte
nopţi/ cu stele ce cad/ de-a lor deşertăciune,/ pe ţărmuri/ să zacă/ într-o
piatră densă/ cât o minune.“ („N-ai trăit în zadar“). Versificaţia ciclului,
precum şi a întregului volum este sacadată şi totuşi extrem de cursivă şi
ritmată. Versurile, în majoritatea cazurilor reduse la lungimea unui cuvânt,
curg ca o apă în cascadă în care inversiunile de topică sporesc sonorul şi
totodată fluidizează unitatea sensului.
Poetul Dan Ioan Nistor foloseşte prilejul publicării acestui volum
şi include, ca ultim capitol, „Liniştea de înserare“, un grupaj de poezii rămase
de la mama sa, Cornelia Moşic. Înrudirea de stil, de viziune poetică şi chiar
de ritm interior este vădită. „Uliţă,/ pământ al dimineţii,/ mă însoţeşti/
într-al meu veac,/ spre casa mea/ spre cele ce–n mine/ se-mpac/ de-mi dăruieşti/
în fiecare poartă/ şi-n fiecare pas,/ bun venit!/ bun rămas!“ („Uliţă, pământ
al dimineţii“).
Capitolele centrale ale volumului au un sens comun, psaltic. E o
voce nouă ce izvorăşte firesc dintr-o nevoie de purificare a sufletului. O voce
laică ce şi-a strunit glasul prin multiple lecturi consacrat sacre. Poetul se
dedică scriiturii psaltice atât prin simţire, cât şi prin iscusinţă lirică.
„Psalmii“ poetului Dan Ioan Nistor sunt mai mult decât cânturi, sunt clipe
inspirate, stări ale sufletului în căutarea Sinelui etern. Psalmul este un imn
religios, biblic sau laic. Deosebirea dintre cele două funcţii nu implică neapărat
deosebiri stilistice. Funcţia profundă a psalmului este aceea de invocaţie,
prin care omul aspiră să poată stabili o legătură cu divinitatea, fie prin
ritualul religios, fie printr-o „cântare“. Psalmul este o creaţie lirică al cărui
sens nu este denotativ, ci vocativ. „Sensul“ psalmului e de „direcţie“, iar dacă
noi descoperim în el stări de spirit, sentimente, atitudini, acestea sunt
pulsiunile sufletului orientat spre divinitate. Principala condiţie ca omul să
poată stabili o legătură cu divinitatea este calmul sufletesc, crearea unei
acalmii interioare care să-i permită omului să-şi depăşească disconfortul
mundan. Din acest motiv, pentru cititorul laic, lectura psalmilor poate avea
efect terapeutic: eul se linişteşte şi se echilibrează. Invocaţia este vibraţia
fundamentală a psalmului. Ei îi este asociată o laudă adresată dumnezeirii prin
care omul stabileşte proporţiile nimicniciei sale sau o rugă, o dorinţă care,
îndeplinită de divinitate, ar putea asigura pacea sufletească a celui care se
roagă. „Aruncat“ pe lumea aceasta în îndoială şi păcat, omul caută să se
salveze. Rugăciunea psaltică este una dintre căi.
Psalmii poetului Dan Ioan Nistor ne dezvăluie un suflet care înţelege
marea taină a ignoranţei fundamentale. E tăcerea divină („Tăcerea ta-mi grăieşte“),
primită de un suflet deschis ascultării („Să aud glasul laudei tale“, citat din
Psalmul 25:7). Ne pare cunoscut: „Stimmen.Stimmen. Höre, mein Herz, wie sonst nur
Heilige hörten.“/„Voci. Voci. Ascultă, inima mea, precum odinioară doar
sfiinţii ascultau.“ (Rainer Maria Rilke, „Prima Elegie“). În volumul pe care îl
analizăm, sufletul e smerit, lipsit de trufie, e conştient de îndrăzneala rugii
sale („Ce este omul ca să-ţi aminteşti de el?“ – citat din Psalmul 8:5, preluat
ca motto în psalmul său „De taină e orice clipă“). În psalmii biblici, rugăciunea
ce se înalţă cu ardoare dintr-un suflet zbuciumat, urmărit şi chinuit de ura duşmanilor,
are forţa unei arii de „tragedie antică“ – „Din fundul adâncului te chem
Doamne“ („Psalmul 130“). Este invocată puterea Atotputernicului să restabilească
dreptatea. În psalmii pe care îi analizăm, străduinţa întru cele duhovniceşti
are un sens intim: „Uitat/ de amar/ şi suspin/ în liniştea/ fără de teamă/ spre
tine să vin,/ să aud când îmi spui:/ «aşază-te în nădejde»“ („Aşază-te în nădejde“).
Rugăciunile aduse dumnezeirii sunt o cale cathartică. Râvna duhovnicească a
poetului sporeşte, pregătindu-l interior pentru un nou înţeles al lucrurilor.
Psalmul „Minune e viaţa“ e un moment privilegiat care atinge pragul de percepţie
a miracolului: „Minunat/ este/ numele Tău,/ minune/ e/ viaţa/ darul/ Duhul
sfânt/ împlinite-n/ Cuvânt“.
În literatura română a psalmilor, biblici sau
laici, de la traducerea dosofteiană în versuri (pe care criticul Mihai Zamfir o
analizează în „baroca ei bogăţie“ şi în toată complexa ei frumuseţe), până spre
timpurile noastre, putem să-l introducem şi pe poetul Dan Ioan Nistor. Nu este
vorba de a-l egala în forţă lirică cu Tudor Arghezi, de exemplu, ci de a-l pune
în contrast tipologic. Psalmii lui Arghezi au un sens cognitiv. Poetul Arghezi
este un spirit contestatar, un rebel în criza tăgadei: „Tare sunt singur,
Doamne, şi pieziş!“, „uitat în câmpie“, „Tâlhar de ceruri, îmi făcui solia/Să-ţi
jefuiesc cu vulturii Tăria“. Poetul pe care îl analizăm este un spirit
cucernic, a cărui iscusinţă psaltică are virtuţi subtile: el foloseşte – ceea
ce în stilistica modernă se numeşte – intertextualitatea: îmbină versurile
proprii cu citate din psalmii compuşi de sfinţi (Sf. Efrem Sirul, Sfântul Ioan
al Crucii, Fericitul Augustin şi mulţi alţii), sau cu citate din Psalmii
biblici. Ciclul gloselor din cânturile augustiniene pot fi considerate „teme
prelucrate, ca în literatura muzicală, poetul găsindu-şi adăpost în ziceri
devenite celebre. Spre exemplu, poemul „In magno silentio cordis“ (titlul
poemului e un citat din Fericitul Augustin, „Despre tăcere“): „În cea mai
frumoasă/ dintre lumi,/ în lume,/ semănându-SE, asemănându-SE/ cel fără de
nume/ făr-de-ncăpere/ unitu-S-a/ Cel ce Este/ cu Cel ce poartă/ a Sa tăcere.“
