Dacă linia imaginară după care pământul se întâlneşte
cu cerul o numim „orizont“, o scriere de istorie adevărată şi, totodată, de ficţiune,
o surprinzătoare întâlnire de dragoste între un trecut palpabil şi un ideal îndrăzneţ
se întitulează, de astă dată, DESTINE
ZBUCIUMATE. Găsim aici acea viziune fără de cusur privind formarea
caracterelor pe temeliile solide ale unei identităţi culturale distincte,
permanent însoţită de marea Iubire în viaţa personală, ca şi în exercitarea
profesiei (Iubire care, pentru cei mai „sexi“ dintre contemporani ar părea de
nuanţă SF).
Personajele – fictive – sunt înzestrate cu
biografii testate în direct de povestitorul însuşi. Eroul principal, Nicu, este
un şcolar eminent, atras încă din şcoala primară de viitoarea lui soţie, o
temută rivală (deocamdată) la premiul întâi. Va deveni medic. Nu orice medic,
ci unul exemplar. Rivala lui va deveni învăţătoare, dar nu orice învăţătoare,
ci una exemplară şi, nu în ultimul rând, iubita ideală. În preajma celor doi
gravitează importante personaje pozitive, animate şi ele de Iubire. „Răii“ nu
se bucură de o atenţie comparabilă, apar însă în acţiuni-cheie cu forţa unor
izbutite caricaturi ale defecţiunilor omeneşti, condimentând secvenţele de film
sepia oferite de autor. În virtutea obişnuinţelor medicale, autorul ia pulsul
vremurilor în timp ce prescrie reţeta. Substanţa numărul unu din agenda sa
medicală, în care crede cu putere, este Iubirea. Un amănunt ilustrează şi trădează
această pasiune: predilecţia pentru apelativul „dragule“, pe care şi-l adresează
neîncetat, fără deosebire de poziţie socială, vârstă sau sex, toţi cei capabili
de marea iubire.
Povestea cărţii e povestea ţării. Singură
pe lume, târâtă în război, îngenuncheată. Pe crucea ei sunt răstignite personajele.
Nu sunt vremile sub cârma omului, ci bietul om sub vremi. Limbajul e al omului
de astăzi, cu schijele graiurilor moldovean sau ardelean şi ale rostirilor de
altădată, în tot ce au ele mai pitoresc. Unchiul de la ţară al lui Petrică e
moldovean: „Când îţi bea sî vă gândiţi cî
îi vin din ceal vechi – uitat în fundul zămnicului di pi vremea când crâşmăriţa
ceea frumoasî cu catrinţî aducea vinu’ în ulcior şî ţî-l turna într-o ulcicî di
lut. Da’ sî videţ voi cum îi îmblau ochii… Ca douî rânduneli…“.
Vocabularul cuprinde şi cuvinte surprinzătoare,
ca „neveste“ folosit ca adverb, cu înţelesul „fără de veste“. Iată-l într-un
fragment de dialog viu, în care nu doar cuvântul cu pricina, ci şi vioiciunea,
concizia şi emoţia sunt prezente:
„– Ce-i asta,
Nicule?
– Ordin de
mobilizare, tată.
– Şi îi laşi să-l
vadă maică-ta pe neveste? Vrei să moară de inimă? Când l-ai primit?
– Astăzi dimineaţă.
– Şi nu este
nicio portiţă de scăpare?
– Doar Curtea
Marţială, tată.“
Din capul locului, cititorul noului roman al
lui Vasile Ilucă este cucerit de
dramatismul accentuat al situaţiilor, al trăirilor eroilor săi. Pentru Nicu,
problemele apar încă din prima pagină a cărţii: să stea sau să nu stea în bancă
alături de Petrică? Întotdeauna prezentă, conştiinţa eroului contribuie la
rezolvarea problemelor, începând tot de pe prima pagină. Este „Gândul de
veghe“, un personaj care-l ajută pe Vasile Ilucă în încercarea de a promova, cu
haz şi autoironie, înţelepciunea. Departe de a aproba toate pornirile lui Nicu,
Gândul de veghe îşi bruschează nu o dată eroul: „Mai încet cu invectivele, amice! Ia-ţi soarta în propriile-ţi mâini şi
defilează!“.
Am lăsat la
urmă istoria. Nu pentru că ar avea un rol secundar în carte, ci dimpotrivă.
Principalul erou este chiar ea. Dar viziunea autorului este una originală.
Istoria îşi face apariţia solemn, se înalţă din întreaga scriere, monument din
străvechi în continuă facere, ca o columnă. E columna unui martiriu fără pauze,
al unui popor oropsit sub talpa hrăpăreaţă a „neica nimenilor“. Marile
personalităţi ale trecutului au pe columnă un relief aparte. Aidoma celui de la
Roma, monumentul, respirând demnitate şi fapte vitejeşti, se înalţă dincolo de
vederea omenească, până în înaltul cerurilor. De ce atât de sus, de ce dincolo
de vederea omenească? Oare nu cumva spre vederea şi spre Iubirea Dumnezeiască?