Ce
lucru frumos și „cât se poate de adevărat chiar dacă viu”! L-am întâlnit la o
răscruce în care sentimentele se aflau într-o amețitoare derivă, după ce lucrul
acela frumos tocmai încercase să negocieze cu un înger cu pași grei, care
pretindea că ar putea să-l scoată „din ghearele unei iubiri imposibile”. Dar el
prefera să continue să scrie „cu bucurie despre tristețe, despre trecerea
clipelor”, despre timpul care trece și petrece. El lua din livada care-i este
suflet, când inima este numai bună de cules, iar ochii „numai buni de stors
lacrimi dulci”, pentru vinul amar al unei beții fără nume când nu prea știm
bine ce ne leagă de prieteni, „vinul ori sângele”. Iar timpul ne îmbărbătează
cu vorbe liniștitoare, împingându-ne spre fereastra deschisă a cerului.
El
continuă să scrie despre grăbire – goana aceea de fiecare zi, „cu sângele în
dezordine și creierii răvășiți de vântul verde al primăverii venite iar și iar
prea devreme”, când întâlnești fără veste „iubirea vieții tale”, grăbită și ea
spre un ceva nevăzut, spre un cineva neștiut. Și înainte de a auzi strigătul:
„Sunt aici!”, se pierde în mulțime în orașul „îmbrăcat parcă și el la
repezeală, cu străzile pe dos, respirând sacadat” sub un cer indiferent, noros,
„descheiat la toți îngerii”.
Continuă
să scrie despre părinții care se uită la cer, la văzduh, la pământ, cu iubirea
nemăsurată cu care se uită la copilul lor ca la o ctitorie sfântă. Se simte în
privirea aceasta, surprinsă în poem nou, ecoul scrisului sorescian. Și cum
altfel? Poezia lumii este un cântec fără sfârșit îngânat rând pe rând de poeți.
Se stinge o voce, alta duce mai departe firul poveștii în viața niciodată
muritoare.
Scrie
despre o insuportabilă fericire – acel „lucru nespus de greu” –, despre destin.
Despre măturătorii din oraș, care adună cântând fărâme de iubiri devenite fără
preț și aruncate la nimereală de cei care aleargă după altă iubire. Scrie
despre lacrimi și ploi sau despre ploaia în care se preschimbă lacrimile când
viața devine „un poem jefuindu-se singur de metaforele costisitoare și
rare”. Scrie despre „jocul de-a viața” în spațiul acela sacru, locul care ne
este țară – „acolo unde a fost cel mai greu și cel mai frumos”.
În
„Spaima trecerii prin miracol” se simte adiere de vers horean dintr-un sonet cu„o să-ți vină rândul nu ai teamă/să fii și tu cu cei plecați de-o seamă”.Dar miracolul trece prin mii de spaime și frumuseți cu noi, prin noi, peste
noi, cât ține respirarea unui poem care să dea sufletului luminos contur de
umbră albastră.
Ce
lucru frumos și „cât se poate de adevărat chiar dacă viu”! Seamănă cu o carte
lucrul acesta. Este poeta Victoria Milescu. Ea este aerul care, în loc
să plângă, cântă. Volumul de poeme Deriva sentimentelor semnat de
Victoria Milescu, a apărut la editura Betta în 2016, cu o prefață de Nicolae
Georgescu și cu o notă biobibliografică în măsură să stârnească un taifun de
entuziasm printre confrați, semn că totul este cât se poate de bine în cea mai
bună lume dintre toate lumile posibile. Volumul este o dovada că da, în lumea
asta se scrie încă poezie. Și nu de orice fel, ci adevărată, vie.
Ce
lucru frumos și cât se poate de adevărat este sufletul viu al unei ființe care
cântă, șlefuind din cuvânt forma lacrimii cu străvezimi. Victoria Milescu este
un copil mare, pe care deriva sentimentelor l-a transformat într-un lucru
dureros de viu și adevărat: o carte.
