Dintotdeauna
am ştiut că voi fi servitoare. Mama mea a fost servitoare, bunica mea a fost
sclavă.
Unul
dintre cele mai emoţionante filme de la Oscarurile lui 2012 este cel al lui Tate Taylor, genul de producţie care se
adresează direct americanilor şi nu numai, promovând prietenia între rase,
criticând regulile rigide şi uşor absurde ale segregării rasiale ce marcau
statul american Mississippi în anii ’60. Un film despre depăşirea barierelor
sociale, despre mentalităţile societăţii americane, condiţia socială a
servitoarelor de culoare, relaţia cu stăpânii, condiţia de sclav. Altfel spus,
probleme serioase proiectate prin povestea curajoasei tinere Skeeter (Emma Stone) – cea care, prin talentul său
de jurnalist, într-o perioadă în care femeilor le stătea bine în jurul casei,
pentru creşterea copiilor şi alte activităţi domestice, încerca să revoluţioneze
societatea, să scuture puţin mentalităţile. Singura necăsătorită din anturajul
său, Skeeter se preocupă îndeaproape de viaţa celor care duc greul muncii în
grandioasele case ale bogătaşilor. Decide să facă tot posibilul spre a da glas
gândurilor, nemulţumirilor, viselor trecute sub tăcere de cele care au grijă de copiii albilor. Iar Viola Davis îşi povesteşte viaţa în aşa
fel încât nimereşte direct în inima publicului: versiunea servitoarelor va
scutura zdravăn imaginea vieţii într-o societate segregată. Dincolo de ambiţia
scrierii unei cărţi şi
adunarea confesiunilor unor femei cărora le-a fost pur şi
simplu interzis să vorbească, Skeeter dovedeşte o lecţie de curaj în faţa
mentalităţii colective. Fără a incrimina colectiv societatea americană a momentului,
filmul lui Tate Taylor este un tablou colorat, viu şi extrem de emoţionant al
unei lumi, dincolo de relaţii tabu şi concepţii… De altfel, The
Help tratează mai puţin rasismul, cât odiseea personală a protagonistei
pe post de catalizator al tuturor poveştilor şi experienţelor negreselor.
Are umor, suspans, emoţie, vorbeşte atât de bine despre o perioadă în care
rasismul nu însemna doar dreptul la vot şi educaţie, ci şi umilinţe continue, o
lipsă completă de compasiune faţă de nişte fiinţe pe care aproape că nu erau
considerate oameni.
În
rolul lui Minny Jackson, Octavia Spencer
are momente de încordare senină şi firească, dar şi încărcate de umor şi
francheţe. Oscarul pentru cel mai bun rol secundar a determinat-o să izbucnească
în lacrimi şi să dedice mult râvnita statuetă întregii echipe. Desigur că nu
este primul film realizat pe subiect, după Pe
aripile vântului, Driving Miss Daisy şi alte producţii de gen, poate că The Help (Culoarea sentimentelor) nu se
detaşează clar de celelalte. Dar un umor haios, sprinţar amestecat cu emoţie
contribuie la mixul perfect. Ambiţia şi privirea îndeaproape, din interior, a
vieţii negrilor va scoate la iveală lucruri incomode pentru comunitatea albilor
alături de care au trăit o viaţă întreagă. Mai mult, în anii ’60, nu exista
libertate de exprimare şi ideea în sine de a vorbi mai mult decât trebuie ducea
la posibilitatea pierderii nu doar a unui loc de muncă, ci a unui statut în
societate. Vorbim de o perioadă în care societatea americană experimenta un alt
gen de criză, cu mult mai periculoasă dacă ar fi să analizăm în profunzime: una
morală, la fel de dureroasă precum cea economică, perioadă în care negrii erau
victima unui tratament înjositor şi dureros.
Filmul
abordează o temă importantă care reuşeşte să impresioneze publicul, să stârnească
râsul, să capete interes din partea mai multor spectatori. El tratează metodic şi
destul de insistent dreptul şi libertatea de a alege, de a reacţiona şi a te
face auzit. Este, fără îndoială, unul dintre filmele militante care trebuie făcute,
dar mai ales să ajungă la public, fără a fi însă capodopera ce nu trebuie ratată.
Desigur că există toate categoriile de personaje: cel bun, cel rău, cel
oropsit, aşa cum iubirea şi ura se sprijină pe acelaşi gât. Pe de altă parte,
se insistă destul de mult pe ignoranţa şi răutatea superioară a stăpânilor, pe
umilinţe (mai ales prin faptul că negrii erau obligaţi să folosească o altă
toaletă, pentru a nu „infecta“ copiii, altfel crescuţi şi îngrijiţi de ei).
Dezvăluirile şoptite
dar curajoase ale femeilor se fac auzite, iar anonimatul lor în momentul apariţiei
editoriale le dă încredere şi celorlalte. Relaţia 
dintre Skeeter şi servitoare
capătă o dimensiune maternă, trece dincolo de orice graniţă falsă, indusă. Tânăra
bătăioasă le demonstrează cum orice se poate atunci când crezi cu adevărat.
Primul pas este extrem de important şi, odată făcut, lumea se poate schimba aşa
cum visezi pentru că începi să contezi cu adevărat, ieşind din anonimat.
Romanul care stă la baza filmului lui Tate Taylor a fost extrem de bine primit
de critici şi a rămas în topul New York Times al celor mai vândute cărţi timp
de 103 săptămâni. 
