Cu mintea îngenuncheată în inimă, ne pregătim
să primim aceste cuvinte ce sfarmă întunericul şi dăruiesc umanităţii viitor:
„Hristos a înviat!“, ca să răspundem spre mărturisire: „Adevărat a înviat!“.
Biruitorul morţii, care a venit „Lumină a lumii să fie“, izgonind întunericul răului,
ne cheamă să fim părtaşi bucuriei sfinte a Învierii. S-au întrebat câte unii de
ce Hristos a primit să moară pe cruce, când, Fiu al lui Dumnezeu fiind, putea
birui moartea simplu, pur şi simplu să treacă dincolo de hotarul vieţii. Un răspuns
l-am găsit în lucrarea „Ce este omul? Antropologia actuală în lumina teologiei“
de Wolfhart Pannenberg. Cu referire la moartea şi Învierea lui Hristos,
gânditorul german scrie: „Vârsta adevăratei umanităţi nu se iveşte în
prelungirea fără ruptură a lumii actuale, ci numai printr-o ruptură ea se iveşte
dincolo de criza judecăţii divine asupra viilor şi morţilor. Până atunci în
această lume domnesc puterile păcatului şi răului. Doar credinţa creştină a înţeles
că împărtăşire din mântuire nu există decât prin moarte în comuniune cu moartea
pe cruce a lui Iisus Hristos. Numai astfel devine ceva foarte serios înţelegerea
faptului că împărăţia lui Dumnezeu pe pământ poate fi o realitate deplină în
viaţa viitoare, după învierea din morţi, deşi te poţi îndrepta spre ea încă de
acum. Aducerea cu forţa a împărăţiei lui Dumnezeu este, în efectul ei, inumană.
Iisus a devenit o făgăduinţă pentru toţi oamenii şi, de aceea, şi conţinutul
unui noi tradiţii“. Ca să pătrundem mai bine în taina Învierii, Sf. Grigorie
Cuvântătorul de Dumnezeu descrie iconomia mântuirii pe două registre
contradictorii – cel uman şi cel divin – pe care Hristos le-a unit cu Iubire
prin voirea bună a Domnului, la care „nimic nu e cu neputinţă“.
„Părinte, dacă e cu putinţă, fă să treacă de la Mine
paharul acesta“
Nefiind dintru început în firea omului,
moartea înfricoşează şi astăzi, ca o presimţire a faptului că Dumnezeu nu l-a
creat pe om ca „fiinţă spre moarte“, după o expresie care a făcut carieră în
veacul trecut, ci pentru viaţă şi ca „viaţă veşnică să aibă“. Moartea e despărţire
de Cel ce ne-a dat viaţă, când, din neascultare, întâii oameni au ignorat, cum
spunea psalmistul, că „El ne-a făcut pe noi, nu noi“. Ca Fiu al Omului, gândul
L-a tulburat şi pe Mântuitor, când, în grădina Ghetsimani, i-a îndemnat pe
ucenicii Săi Petru, Ioan şi Iacov, să vegheze spre a „nu cădea în ispită“, lămurind
că „trupul este neputincios, dar duhul este osârduitor“. Cum Pascal spunea că
Hristos stă răstignit până la sfârşitul istoriei, ne întrebăm dacă nu cumva şi
noi cei de azi n-am adormit în gânduri rătăcite, cuvinte viclene şi fapte
nedemne de chipul după care am fost făcuţi, iar Hristos neîncetat se roagă? El,
Fiu al lui Dumnezeu fiind, veghează la hotarul înomenirii lui Dumnezeu întru
îndumnezeirea omului, făcându-l moştenitor al vieţii veşnice. În întunericul
nedesluşit al lumii, părăsit de oameni însă mereu cu Dumnezeu, Hristos s-a
rugat: „Părinte, dacă este cu putinţă, fă să treacă de la Mine paharul acesta,
dar voia Ta, nu voia Mea să se facă“. Ceva mai târziu, pe cruce, se întreba a
rugăciune: „Părinte, pentru ce m-ai părăsit?“. Aşa este, Dumnezeu nu este, nu
are cum să fie unde domneşte minciuna, ura, răutatea, nedreptatea. El nu este
acolo unde oamenii nu-L doresc, cum nu L-au dorit cei din Gadara pe Fiul lui
Dumnezeu după ce-l vindecase pe cel demonizat. Pentru ei erau cu mult mai
importanţi porcii decât eliberarea de demoni şi reducerea la normalitate a
unuia dintre semeni. Dar, Părintele Ceresc care a spus că „nu e bine ca omul să
fie singur“ a trimis îngeri păzitori şi povăţuitori aşa cum face de câte ori
suntem părăsiţi şi Îi cerem ajutorul. Ce s-ar fi întâmplat dacă ucenicii i-ar
fi fost alături? Nu ştim şi nu credem cât ne-ar fi de folositor. Rămâne dătător
de putere gândul că atunci când dormim, Hristos, care e cu noi „până la sfârşitul
veacurilor“, ne ocroteşte, se roagă. Rugăciunea din Ghetsimani nu era atât
pentru El, cât tot pentru noi, căci El cunoştea tot ce urma să fie, Moartea şi
Învierea Sa. A spus-o nu o dată ucenicilor, dar ochii inimii lor erau încă
închişi, revelaţia urmând o coerenţă paideică spre o bună înţelegere a lor şi a
celor din veacurile viitoare.
Înainte de Patimi, a fost Cina cea de Taină,
un sfânt rămas bun de la cei care L-au urmat, un testament pe care raţiunea
nu-l poate desluşi, dar inima îl aşteaptă doritoare de părtăşia cu întreaga
creaţie şi cu Creatorul Însuşi. În foişorul dinainte pregătit, într-o
pilduitoare smerenie, arătând că a venit să slujească, nu să i se slujească,
Hristos a spălat picioarele ucenicilor, semn de curăţirea păcatelor. A spălat şi
picioarele lui Iuda deşi prea bine ştia că L-a trădat şi vândut pe treizeci de
arginţi. Ne arată astfel cum diavolul poate atrage de partea lui pe ucenicii
cei mai apropiaţi, că îşi face sălaş până şi în cei pe care îi numim prieteni.
Cum răul nu ar fi primit dacă i-am vedea adevăratu-i chip, atunci vrăjmaş ia
chipul binelui, iar acesta îngăduie, prilejuind exerciţiul de discernământ spre
o dreaptă alegere şi, ca odinioară Hristos pe muntele Carantaniei, să putem
spune: „Piei înapoia Mea, satană, că scris este: Domnului, Dumnezeului să i te
închini şi numai lui Unuia să-i slujeşti“. S-a scris, nu o dată, despre
autenticitatea Evangheliei lui Iuda, unde i se atribuie un rol benefic în
scenariul mântuirii, el însuşi jertfindu-se pentru biruinţa lui Hristos. Să nu
ne înşelăm, prezentarea lui ca împreună lucrător al mântuirii nu schimbă însă
esenţa lucrurilor, ci o face mai vizibilă. Numele contează, e drept, dar, în
sine, poate rămâne literă şi Hristos în rugăciunea către Tatăl îl numeşte „fiul
pierzării“ care trebuia să dispară „ca să se împlinească Scriptura“. E limpede
că trădarea, lepădarea de Dumnezeu este, în cele din urmă, o trădare, o lepădare
de sine a omului, care se face slujitor al lui Mamona. A-L vinde pe Hristos şi
a privi Mântuirea ca pe o marfă e prefacerea malefică a lui „a fi“ în
pustiitorul „a avea“, într-o entropie a umanului însuşi. „Fiul pierzării“ a
fost îngăduit la Cina cea de Taină ca să vedem cât de multe şi meşteşugite sunt
uneltirile vrăjmaşului încât să nu ne măsurăm viaţa în avere făcându-ne „fiinţe
spre moarte“, noi, cei împodobiţi cu chipul divin ca „fiinţe spre Înviere“.
Pentru componenta faustică a mentalului nostru, Iuda e o „clătinare de cap“,
parcă spunând că mântuirea, eliberarea spirituală nu se vinde nici de către
apostoli sau urmaşii lor, care riscă să devină „fii ai pierzării“. Şi apoi, dacă
ar fi fost „colaborator“ al actului de mântuire ar fi sfârşit în sinucidere,
interzisă şi în lumea vechi-testamentară? Trădarea şi vânzarea lui Hristos este
echivalentă cu negarea de sine şi abandonarea în absurd. Hristos a spus:
„Pentru că ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul
lui îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul lui?“.
Erau împreună în jurul mesei, iar Iisus,
binecuvântând, a rupt pâinea şi împărţind-o a zis: „Acesta este Trupul Meu“,
după care cu mulţumire a luat paharul îndemnând: „Acesta este sângele Meu, al
Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor“. Este
actul întemeietor al Sfintei Euharistii, al mulţumirii, odată cu prefacerea
pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos într-o alcătuire care poate
scandaliza raţiunea pentru că El, Arhiereul, îndumnezeind creaţia, o face prin
jertfa de Sine. Ne spune pentru totdeauna: „Aceasta s-o faceţi spre pomenirea
Mea“, consfinţind desăvârşirea în unirea sfântă a omului cu Dumnezeu. O presimţea,
în felul său, Rilke: „S-au strâns în juru-i tulburi şi miraţi/iar El se-nchide
ca-nţelepţii…/Îl năpădeşte vechea-nsingurare,/ cea care L-a crescut spre
fapte adânci;/iar va umbla printre măslini, şi-atunci/îl vor lăsa cei ce-L
iubesc mai mult…/cuvântu-I de pe pâini a alungat/mâinile lor spre El, neliniştit/se-ndreaptă-n
zbor şi mesei dau ocol/şi caută scăpare. Însă El/e pretutindeni ca un asfinţit“.
„Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac“
Pe
cruce, răstignit între cei doi tâlhari, Hristos se roagă: „Părinte, iartă-le
lor, că nu ştiu ce fac“, amintind cuvintele Sf. Ioan Botezătorul: „Iată mielul
lui Dumnezeu care a venit să ridice păcatul lumii“. E glasul suferinţei, despre
care Sf. Grigorie Teologul spune că e o formă de a-L sluji pe Dumnezeu. Ne
amintim cum, iertând păcatele, Iisus a eliberat pe cel neputincios de neputinţa
sa, iar acum, în faţa neputinţei firii umane, o dezleagă, redă omului verticalitatea
dintâi şi să spună cu psalmistul: „Ajutorul meu de la Dumnezeu, Cel ce a făcut
cerul şi pământul“. Hristos s-a rugat pentru cei cuprinşi de neputinţe, dar mai
ales de cele ale spiritului, ale neştiinţei. Între ei, mai întâi membrii
Sinodului, elita – fariseii, cărturarii şi bătrânii. Şi ei îl aşteptau pe
Mesia, doar că, încremeniţi în forme nu aveau cum să înţeleagă că Hristos nu a
venit „să dărâme Legea, ci să o plinească“. Demonii L-au recunoscut şi mărturisit:
„Ce ai cu noi Fiul lui Dumnezeu?“. Hristos a împlinit Legea înnoind-o prin
porunca iubirii: „Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiţi unii pe alţii! Aşa cum
v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi unii pe alţii!“. Iubirea Lui e nesfârşită
libertate şi suntem chemaţi la înmulţirea iubirii între noi. Fariseii de atunci
şi cei de azi orbiţi de orgoliu, de meteahna de a „gândi rău în inimă“, s-au lăsat
duşi de
neştiinţa ce s-a însoţit viclenia şi L-au trimis pe Hristos spre
judecată la guvernatorul Pilat. Şireţi, au invocat Legea cum adică lor nu le
este îngăduit să ucidă. Dar să trimită la moarte? La vremea lui, Socrate, om al
cetăţii, mărturisea: „Tot ceea ce ştiu e că ştiu că nu ştiu nimic“ şi a primit
să bea paharul de cucută; fariseii, considerând a şti totul, L-au trimis pe
Hristos la moarte.
Copleşit de puterea cu care era învestit,
Pilat, cu o anume onestitate, a mărturisit că nu I-a aflat vină şi a mai dat o şansă
– mila mulţimilor care să decidă pe cine să elibereze: pe Hristos sau pe
tâlharul Baraba. Verdictul cutremură şi astăzi: eliberarea tâlharului.
Întrebate ce să facă cu Hristos, s-au dezlănţuit: „Răstigneşte-L!“. Poate se
simţeau înşelate că nu era Mesia pe măsura înţelegerii lor pământeşti, poate
erau influenţate de conducătorii religioşi sau cine ştie din ce alte motive.
Certă rămâne hotărârea de a elibera pe tâlharul Baraba. Dar astăzi? Cunoscut
pentru cruzime şi corupţie, Pilat nu a vrut să se împovăreze şi cu moartea lui
Hristos: spunând: „Nevinovat sunt pentru sângele dreptului acestuia. Voi veţi
vedea“. Furia mulţimii a atins apogeul: „Sângele Lui asupra noastră şi asupra
copiilor noştri“. Pilduitor pentru toţi puternicii acestei lumi este că Pilat rămâne
de-a pururi năucit în faţa întrebării: „Ce este Adevărul?“. Întrebarea ne-o
punem şi astăzi, când tăvălugul informaţiilor împinge ades spre rătăcire, fără
a ne da seama că Adevărul e în faţa noastră, arătându-ne Calea spre Viaţă. Sf.
Nicolae Velimirovici scrie: „Tu Te-ai înălţat pe Cruce, o Hristoase, Dumnezeul
nostru, nu spre a-ţi arăta neputinţa Ta asupra lumii, ci a arăta neputinţa
lumii asupra Ta“.
„Eu sunt Învierea şi Viaţa“
Pe Golgota, între cei doi tâlhari, Hristos a
văzut-o pe Maica Sa prin inima căreia „trecea sabia“, cum proorocise dreptul
Simeon, împreună cu Apostolul Ioan şi a zis: „Femeie, iată fiul tău!“, iar ucenicului
iubit: „Iată mama ta!“. De atunci, Preasfânta Fecioară ne este Maică, noi „fiii
lacrimilor ei“. E o îndoită grijă – aceea faţă de Preacurata Sa Maică în
respectul poruncii de a cinsti pe tată şi pe mamă, apoi faţă cel mai tânăr
dintre ucenici, Ioan, Evanghelistul şi Apostolul Iubirii. Grija faţă de mamă
presupune şi ascultarea ei, iar Sf. Fecioară ne învaţă neostoit: „Orice vă
spune El, faceţi!“.
Cum a venit să plinească Legea, sâmbăta după
îngropare Hristos a coborât în străfundul întunericului de a eliberat pe cei
care aşteptau de veacuri. Legea consfinţea sâmbăta ca zi de odihnă, când era
interzisă orice muncă, iar fariseii o respectau formal, grăbind a-L învinui pe
Hristos că nu o face. Aşa să fie? Poate fi odihnă Dumnezeu-Iubire când omul căruia
i-a dat chipul său e în suferinţă, neputinţă, în moarte? Plinitorul Legii a
spus: „Nu omul este pentru sâmbătă, ci sâmbăta pentru om“, timpul este pentru
om şi sensul lui este urcător spre lumină. Minunile făcute sâmbăta au intrigat
pe farisei, dar a făcut bine suferinzilor – a vindecat un orb, un slăbănog, un
lepros, o femeie gârbovă, a înviat pe fiul văduvei din Nain şi pe fiica lui
Iair. Învierea lui Lazăr, mort de patru zile, le încununează şi anticipează
Învierea de obşte. Parcă îi auzim chemarea: „Lazăre, vino afară!“. Ieşi din
moarte la viaţă, ieşi din moartea iubirii de sine, din carcera egofiliei aducătoare
de moarte, primeşte în inimă cuvintele lui Hristos: „Eu sunt Învierea şi Viaţa“.
În
zorii zilei de duminică, după datină, femeile mironosiţe au venit la mormânt
dar înfiorându-se l-au văzut gol, cum rămâne pe vecie. Le-a întâmpinat îngerul
în chip de tânăr înveşmântat zicând: „Nu vă temeţi! Pe Iisus Nazarineanul îl căutaţi,
pe Cel răstignit. A înviat!“. Au plecat să spună ucenicilor când, scrie Sf.
Apostol Matei, Însuşi Iisus s-a arătat spunându-le. „Bucuraţi-vă! Nu vă temeţi.
Duceţi şi vestiţi pe fraţii Mei să meargă în Galileea, acolo mă vor vedea“. Cu
aceleaşi cuvinte s-a adresat îngerul şi Sf. Fecioare Maria. Stare a inimii,
„organul transcendenţei“, pe care o umple de lumina vieţii, bucuria cuprinde
întreaga fiinţă ca dezrobire de întuneric şi de răul din care şi pe care îl hrăneşte.
Mai temători pentru ei înşişi, apostolii se adunaseră dimpreună, când, Iisus arătându-se
le-a spus: „Pace vouă!“, adăugând: „Pentru ce sunteţi tulburaţi şi pentru ce se
ridică astfel de gânduri în inima voastră?“. Apoi, metodic am spune, le-a arătat
că este trup şi nu „duh“. A dăruit pacea Lui, nu pacea lumii, adesea doar răgaz
între două războaie şi chip înşelător al uneltirilor. Pacea lui Hristos e
înnoirea spre înveşnicire a unităţii dintre Dumnezeu şi om prin cuprinderea
contrariilor în armonia unităţii în care sălăşluieşte desăvârşirea. Aşa s-a făcut
că a plâns pentru Lazăr ca om, dar l-a înviat ca Dumnezeu, El însuşi a murit ca
om, dar a înviat ca Dumnezeu. Bucurie şi pace, una o stare a inimii, alta a minţii
învolburate pentru care cerem într-o rugăciune: „Doamne, dă minţii mele stăpânirea
gândurilor“. Împreună le-a trăit până la incandescenţa mărturisirii Apostolul
Toma, absent la întâia întâlnire a lui Hristos cu apostolii. Fără făţărnicia
atât de răspândită şi atunci ca şi azi, el a spus că nu crede în Învierea lui
Hristos decât atunci când va vedea şi pipăi locul cuielor, însemnele concrete,
materiale ale Răstignirii. Credinţa vine prin auz, dar se pleacă repede spre
îndoială şi Toma auzise, dar cum vestea îi depăşea limitele omeneşti, a mărturisit
cu onestitate lui însuşi şi ucenicilor. Nefăţărnicia i-a fost răsplătită şi,
după opt zile, Hristos i s-a arătat îndemnându-l să vadă şi să pipăie urmele răstignirii
şi „nu fi necredincios, ci credincios!“. Astăzi, când ne mărturisim credinţa ca
pe un semn de nobleţe spirituală, câţi o facem din credinţă adevărată şi câţi
ne minţim pe noi înşine? Credinţa în Învierea lui Hristos este o piatră de
încercare, căci spunea Sf. Apostol Pavel că fără Înviere, zadarnică este propovăduirea
apostolilor cum zadarnică e credinţa însăşi. Dar tot apostolul neamurilor
atrage atenţia: „credinţa fără fapte este moartă“. Iluminat, Apostolul Toma a
exclamat cu bucurie şi pace a mărturisire şi rugăciune de slavă şi închinăciune:
„Domnul meu şi Dumnezeul meu“. S-a mai arătat Hristos şi celor doi ucenici,
mergători pe drumul spre Emaus, Luca şi Cleopa, şi ei îndoindu-se şi L-au recunoscut
abia actul frângerii pâinii, după care Iisus s-a făcut nevăzut. Apoteotică avea
să fie a doua pescuire minunată, prevestitoare a împărăţiei cerurilor.
Se
rotunjesc toate a perfecţiune în vinerea din săptămâna luminată, când cinstim
Izvorul tămăduirii, o împlinire a rolului Sf. Fecioare în desfăşurarea
procesului mântuitor. Sărbătoarea aminteşte seria de vindecări de la un izvor
din apropierea Constantinopolului, între care, semnificativ, prima e vindecarea
bătrânului orb. Se spune că în această zi se sfinţesc apele şi în biserici se
face agheasmă, alungătoare a răului şi tămăduitoare. Ne închinăm cu recunoştinţă
Maicii Domnului, ale cărei rugăciuni ne apără, ne povăţuiesc, ne vindecă tot
necazul „din rele şi durere“, ne însoţesc învăluitor cu dragostea Fiului ei şi
Dumnezeului nostru.
Primind
şi dăruind lumina sfântă a Învierii, să spunem cu Vasile Voiculescu: „Sus!
Înc-o treaptă-n tainica lucrare/Nu mai dura palate celorlalţi/Ia din Iisus
lumină ziditoare/Un schit de duh în inimă să-I-nalţi“. Apoi, mărturisind întru
sfântă comuniune „Hristos a înviat!“ şi întărind „Adevărat a înviat!“, cu
mintea în inimă să ne rugăm: „Iisuse Hristoase, Cel ce ai înviat din morţi,
înviază şi sufletele noastre ca mai presus de toate să Te iubim pe Tine cum Tu
ne-ai iubit pe noi“.
