Când ne gândim la vară, ne vine imediat în
minte cuvântul vacanţă. Încă din copilărie aşteptăm cu nerăbdare sosirea lui
Cireşar, care aduce cu el şi căldură, şi libertate, şi odihnă, pe lângă
savuroasele fructe de la care îşi trage numele. Şi pentru că acest fericit
eveniment nu este doar pentru noi, şi Institutele culturale vor lua o
binemeritată pauză până în toamnă. Dar, înainte de această despărţire vremelnică,
menită să pregătească roadele anului următor, ne-au mai oferit, în grup, încă o
serie de momente de delectare, reunite sub genericul deja cunoscut al Nopţii
institutelor.
Coordonată de Institutul Francez, aflat în
această perioadă la conducerea clusterului EUNIC de la Bucureşti, Noaptea, ajunsă la ediţia a şasea, a
adus două prezenţe noi faţă de anul anterior. Astfel, Centrul Cultural Turc
„Yunus Emre“ şi Centrul Cultural şi de Informare al Ucrainei s-au alăturat
coordonatorilor şi participanţilor deveniţi, în timp, tradiţionali: British
Council, Centrul Ceh, Institutul Balassi – Centrul Cultural al Ungariei, Delegaţia
Wallonie-Bruxelles, Forumul Cultural Austriac, Institutul Camões prin Ambasada
Portugaliei, Institutul Cervantes, Institutul Cultural Român, Goethe-Institut,
Institutul Italian de Cultură „Vito Grasso“ şi Institutul Polonez. Programul
oferit, gândit pentru a satisface un public deja antrenat şi exigent, s-a
folosit de această dată de o serie întreagă de coincidenţe, ceea ce a avut ca
urmare o gamă de activităţi complet diferite unele de altele, dar perfect
ancorate în realitatea cotidiană, în joc şi în lucruri serioase deopotrivă. Pe
durata a 15 ore, în cele nouă clădiri care au găzduit evenimentele, am putut să
ne jucăm, să dansăm, să învăţăm lucruri noi, să ascultăm muzică, să vedem
filme, să ne plimbăm prin expoziţii, să povestim despre cărţi, să degustăm mâncăruri
tipice, să ne răcorim cu apă sau bere, ori poate cu un pahar de vin sau, de ce
nu, de sangría, în noaptea deosebită
care a făcut trecerea de la cea mai lungă zi din an la noaptea de Sânziene.
Cu doar câteva săptămâni înaintea
deschiderii oficiale a Jocurilor Olimpice de la Londra, British Council a fost
cel care a dat startul nopţii, cu un
program dedicat în exclusivitate
sportului: dezbateri, concursuri, jocuri, filme şi documentare. La rândul lor,
Institutul Polonez şi Centrul Cultural şi de Informare al Ucrainei, care şi-au
fixat cu această ocazie sediul în curtea primitoare şi ceva mai răcoroasă de la
Green Hours, au marcat prin acest parteneriat desfăşurarea în ţările lor a
Campionatului european de fotbal. Iubitorii sportului-rege au putut să
vizioneze meciul zilei pe ecranul pregătit special pentru această ocazie nu
doar la Green Hours, ci şi la Centrul Ceh, care a pus la cale chiar un atelier
despre cum trebuie iubit fotbalul, cu studiu de caz pe partida transmisă în
direct.
De o cu totul altă natură este coincidenţa
de la Institutul Cervantes, care, din anul 2009, de când a atins vârsta
majoratului, sărbătoreşte la sediile sale din întreaga lume, în sâmbăta cea mai
apropiată de solstiţiul de vară, Día E
– ziua limbii spaniole şi a tuturor celor care o vorbesc. S-a întâmplat ca anul
acesta începutul „Zilei E“ să se suprapună la Bucureşti peste miezul nopţii
institutelor, ceea ce a dus la conceperea unui program comun care să marcheze cât
mai bine ambele momente, spre bucuria tuturor iubitorilor limbii şi culturii
spaniole. În centrul acestui eveniment s-a aflat de această dată poetul chilian
Nicanor Parra, care în luna septembrie va împlini 98 de ani şi care a fost
laureatul din 2011 al prestigiosului Premiu Cervantes – înfiinţat în 1976,
pentru a încununa activitatea literară a celor care scriu în limba spaniolă. Pe
tot parcursul serii şi al nopţii, publicul de la Cervantes a putut să citească
poemele lui Nicanor Parra, tipărite în chip de ilustraţie pe nenumăratele cărţi
poştale imprimate cu această ocazie, care puteau fi scrise şi destinate cuiva
drag, urmând apoi a fi trimise pe cheltuiala Institutului Cervantes. Jocul – căci
până la urmă era vorba tot de un fel de joc – s-a numit Hojas de Parra, care s-ar putea traduce ca „File din (opera lui)
Parra“ dar şi ca „Foi de viţă“, în chipul unei metafore ce ar putea duce la noi
şi noi discursuri poetice.
Am ajuns şi la ultima „potriveală“.
Institutul Camões şi Institutul Francez, la sediul acestuia din urmă, au
dedicat noaptea celebrării patrimoniului cultural imaterial al UNESCO. Alegerea
este justificată în primul rând pentru că, de la sfârşitul anului trecut,
fadoul, care demult şi-a câştigat admiratori dincolo de graniţele Portugaliei,
a devenit parte din acest patrimoniu cultural imaterial. Şi pentru că
gastronomia franceză se afla deja pe listă încă din 2010, s-a hotărât ca acesta
să fie punctul comun de orientare pentru ambele instituţii.
Având în minte toate amănuntele, mi-am început
periplul în prag de după-amiază, în arşiţa înăbuşitoare care nu a fost un
impediment pentru publicul acestui concentrat cultural. Încă o dată, Bucureştiul
s-a trezit la viaţă şi, cu mic cu mare, a colindat de la un institut la altul
pentru a se bucura de cât mai multe dintre programele pregătite de gazde. Pe
jos, cu biciclete, cu transportul propriu sau cel public, orice mijloc de
deplasare a fost folosit pentru a nu rata niciun punct de pe harta serii. Şi,
cu toate că şcoala se terminase deja de o săptămână, ca nişte elevi dornici de
a dobândi noi cunoştinţe, ne-am aşezat în bănci sau în rânduri pentru a mai învăţa
ceva nou. Întâi la Institutul Cultural Român, unde în prag de seară am făcut un
salt peste timp şi ne-am întors în vremea manierelor elegante şi a marilor
baluri, pentru a redescoperi un dans de societate cândva foarte la modă. Romana, născut la Braşov, a fost la modă
în întreaga Transilvanie în urmă cu un secol şi jumătate, iar acum este readus în
actualitate de către cei care doresc să păstreze toate obiceiurile şi farmecul
unor perioade în care oamenii ştiau cum să fie curtenitori unii cu alţii. În
pauza dintre două reprize de dans, am aruncat o privire şi către fotografiile
expuse în Sala Mare a ICR, expoziţia lui Pavel Hroch intitulată „Danube, a
flowline“, în care Dunărea nu este decât un pretext, un fir călăuzitor, care
uneşte poveşti, oameni şi stiluri de viaţă, acestea fiind de fapt subiectele
abordate inspirat de fotograful ceh.
Din rândul de dansatori disciplinaţi, dar
veseli şi puşi pe şotii de la ICR, m-am mutat în sala de curs de la Centrul
Cultural Turc, pentru o scurtă introducere în limba turcă, lecţie în timpul căreia
s-a păstrat atmosfera veselă şi relaxată de vacanţă, deşi învăţam totuşi
lucruri noi. Şi pentru a nu ne îndepărta prea mult de zona dansului, am avut
parte şi aici de o demonstraţie de dansuri tradiţionale turceşti în timp ce
savuram la fel de tradiţionalele baclava, cataif şi cafea. Am continuat cu
poezie, la Institutul Cervantes, unde s-au citit din versurile lui Nicanor
Parra şi s-a lansat invitaţia de a scrie şi trimite cărţile poştale cu poemele
sale. Introducerea despre poetul chilian a fost făcută de Juan Carlos Vidal,
directorul Institutului, şi ES Maria Eliana Cuevas, ambasadoarea Republicii
Chile, scriitorii Marin Mălaicu Hondrari şi Ciprian Măceşaru fiind cei care au
adus 
la viaţă poemele.
Am poposit apoi în lumea muzicii, la
Institutul Francez, în recent renovata sală de spectacole „Elvira Popesco“,
unde pianistul Nicolae Dumitru a ales să îşi delecteze publicul cu un program
intitulat „Cercuri... de la Chopin la Liszt“, povestind scurte istorioare despre
lucrări sau despre cei doi compozitori în pauzele dintre piese. Şi dacă acolo
nu se auzea decât glasul ori muzica solistului, într-o atmosferă ce aducea cu
aceea a unei catedrale la slujbă, cu totul altfel stăteau lucrurile în
celelalte spaţii deschise de gazdele franceze şi de oaspeţii portughezi pentru
publicul dornic să descopere istoria fadoului sau elemente ale culturii şi
civilizaţiei franceze: gastronomia, cinemaul, regiunile Franţei şi Oraşul-Lumină.
Chiar dacă în modă tot Franţa este cea care
dă de foarte multe ori tonul pentru restul lumii, nici pe alte meridiane
creativitatea spiritului uman nu se lasă mai prejos. În sprijinul acestei
afirmaţii, Centrul Cultural al Ungariei ne-a invitat la expoziţia de modă şi
design „Re-buttoned: Hungarian is fashion!“, rod al unui concurs lansat în 2011
cu scopul de a promova elementele tradiţionale ungureşti în designul contemporan,
expoziţie aflată în turneu prin Europa, primul popas fiind chiar cel de la noi.
Vernisajul a fost urmat de un atelier deschis tuturor, dar de care copiii s-au
bucurat cel mai mult, legat tocmai de aplicarea elementelor menţionate în
vestimentaţie. Între timp, în curte se amenaja scena pentru începerea
spectacolului oferit de Institutul Goethe, intitulat „Vaca Rosemarie“, în regia
lui Theo Herghelegiu.
În altă curte, ceva mai jos pe Calea
Victoriei, la Green Hours, se auzea muzica trioului polono-ucrainean Dargana,
muzică ce îmbină genuri precum jazz, folk şi ritmuri electronice, iar grupul şi-a
cucerit publicul prin voci şi instrumente. Tot 
muzică se făcea şi la Institutul
Cervantes, unde am revenit pentru concertul de flamenco „Agua y pozo“ susţinut
de cantaora Pilar Díaz Romero şi
chitaristul Tiberiu Gogoanţă. În curtea arhiplină a institutului, încinsă de arşiţă
dar şi de ritmurile pline de pasiune, ne-am răcorit cu ajutorul evantaielor atât
de tipic spaniole, dar şi cu câte un pahar de sangría rece. Se lăsa încet-încet
înserarea şi organizatorii hotărâseră să ne răsfeţe cu multă muzică în momentul
din zi cel mai plin de poezie. De la flamenco la fado trecerea a fost cât se
poate de firească, ca între două culturi îngemănate nu numai geografic. În
holul Institutului Francez, devenit neîncăpător, Maria Răducanu, acompaniată de
Sorin Terinte, a fost pe rând fadista,
rapsod popular mioritic şi interpretă de vals musette, abordând un repertoriu care a depăşit graniţele pentru a
uni culturile, dovedind că muzica are capacitatea unică de a sensibiliza şi a
emoţiona auditoriul indiferent de locul de unde provine. Aceleaşi sentimente au
fost încercate şi de cei care au ales acordurile pianului la Institutul
Italian, acolo unde Maurizio Mastrini a revenit pentru a oferi din nou la
Bucureşti compoziţiile proprii şi variantele personale „de la coadă la cap“ ale
unor lucrări clasice. Nu în ultimul rând, în grădina ICR, până spre miezul nopţii,
cei şase membri ai grupului Jazzappella au înlocuit orice instrument cu
propriile lor voci, a cappella,
pentru a delecta publicul cu multe titluri consacrate din repertoriul internaţional,
interpretate în maniera specifică grupului.
Periplul muzical a scos la iveală o altă
coincidenţă, pentru a completa, inspirat, laitmotivul serii. Deliberat sau doar
întâmplător, mai multe din institutele participante au ales un program muzical
care să depăşească barierele de gen, de naţionalitate sau de ritm, în combinaţii
de care spectatorii s-au bucurat din plin.
Am încheiat seara în spiritul jocului şi al
copilăriei, pentru a reveni la atmosfera de vacanţă, cu un popas la British
Council, unde sportul, în diferite forme, era în continuare în centrul atenţiei,
apoi la Centrul Ceh, unde am zâmbit văzând ce succes a avut berea, băutura naţională,
şi unde apoi am călătorit în timp, preţ de câteva minute, cu personajele din
serialul atât de urmărit şi îndrăgit cândva, „Arabela“. Pentru că poveştile, nu
se sfârşesc, de fapt, niciodată... Iar Noaptea institutelor este şi ea tot o
poveste, care continuă... peste un an.
