După
multe luni în care oricine a putut constata că din repertoriul Operei Naţionale
dispăruseră, din motive greu de înţeles, numeroase titluri extrem de îndrăgite
de melomani, în ultima vreme se remarcă, brusc, intenţia de a readuce, fie şi
într-o singură reprezentaţie, parte dintre acele creaţii „uitate“ deliberat de
cei care alcătuiesc structura stagiunii curente. Publicul a invadat sala pentru
a reasculta, în fine, „Traviata“ sau,
în 29 mai, Madama Butterfly. De
altfel, se observă şi alte semne de revenire la normalitate. Implicarea sau…
neimplicarea unora şi altora în activitatea ONB a determinat şi renunţarea la a
invita unii solişti străini lipsiţi de valoare – uneori chiar revoltător de
slabi –, precum şi intenţia de a include în distribuţie măcar o parte dintre
soliştii teatrului (mulţi dintre ei reapărând brusc pe scenă, după mai bine de
un an de absenţă, urmare exclusiv a nedistribuirii lor în spectacole). De
asemenea, au fost eliminate „pauzele“ enorme în derularea normală a stagiunii,
în fiecare săptămână propunându-se, într-o alternanţă firească, opere şi balete
sau măcar seri de foaier, dispărând – slava Domnului! – „calupurile“ de două,
uneori chiar trei spectacole succesive
cu aceeaşi lucrare, şi renunţându-se, cel puţin de vreo trei luni, la ideea
aberantă a castingului până şi pentru
rolurile cu două replici. Sunt aspecte la care m-am referit în toate
comentariile privind ONB, în speranţa că va observa cineva „ceva“ din toate
acestea şi din multe altele. Şi, cu siguranţă, a apărut acel „cineva“ care a
determinat, măcar parţial, repararea anomaliilor, deloc printr-o coincidenţă,
tocmai cele despre care am scris insistent în ultimii doi ani. Se remarcă, tot
în urma acestei implicări, şi alte „semne“ clare pentru oricine, dar asta e o
altă poveste…
Spectacolul
cu „Madama Butterfly“ de Puccini inclus pe afiş, probabil întâmplător, exact la
şase decenii de la premiera producţiei pe aceeaşi scenă (dar cu scenografia refăcută
în anii ’90) a atras publicul şi pentru că partitura se numără printre cele mai
îndrăgite, dar şi pentru că distribuţia părea deosebit de interesantă. În rolul
titular a evoluat o soprană taiwaneză, Li Keng, care a primit premiul acordat
de ONB în cadrul Concursului „Marcello Giordani“ din Catania, Italia, premiu
constând tocmai în interpretarea personajului puccinian pe scena noastră. Sigur
că este important ca un tânăr să poată debuta într-un teatru de tradiţie, dar
faptul că, aşa cum rezultă şi din prezentarea sa oficială, în acea seară a
cântat în primul spectacol din viaţa ei, mi se pare hazardat, având o doză mare
de risc. Din fericire, a etalat un glas calitativ, amplu (cam prea robust şi
matur pentru o Cio-Cio-San de 15 ani), o cunoaştere atentă a partiturii, reuşind
să transmită încărcătura expresivă a eroinei abia în ultimul act, surprinzând şi
maniera deloc orientală în care a construit personajul, departe de atitudinea,
gesturile şi ritualurile la care ne aşteptam, mai ales din partea unei soprane
din Orient. Distribuţia a fost neaşteptat de omogenă şi echilibrată, tenorul Călin
Brătescu revenind la ONB pentru a susţine rolul Pinkerton, realizat cu
dezinvoltură şi siguranţă, rezolvând cu discreţie problemele ce ţin de ţesătura
vocală ingrată, interpretând aria finală deosebit de sensibil şi convingător.
În Suzuki am reascultat-o, după (prea) multă vreme, pe Oana Andra, mezzosoprană
care a adus, prin generozitatea glasului şi mişcarea scenică, un plus de relief
unui rol care solicită deopotrivă delicateţe şi trăire intensă. Tenorul Andrei
Lazăr a debutat în Goro cu aplomb şi mai ales cu voce frumoasă şi cu un joc
adecvat intrigantului japonez, mai puţin servil ca de obicei. O altă noutate a
fost apariţia bas-baritonului Iustinian Zetea în rolul Bonzo, corect, nu foarte
pregnant, înfruntându-l pe Pinkerton destul de nefiresc. Şi-au reluat rolurile
din trecutele stagiuni baritonul Valentin Vasiliu, conturând, ca de obicei, un consul Sharples
incisiv, voluntar, poate mai implicat ca altădată în interpretarea vocal-scenică,
Daniel Filipescu (Yamadori), Cristina Eremia (Kate), Vasile Chişiu (Comisarul
imperial), Mihai Iacob (Ofiţerul stării civile), în timp ce micuţa Sofia Lopez
a fost un Copil cuceritor.
Corul,
pregătit de o viaţă de maestrul Stelian Olariu, a sunat bine în special în
celebrul „cor mut“, surprinzând însă prin decalajele din primul act; orchestra
a avut şi densitate, şi o nuanţare demnă de remarcat, iar la pupitru, Arian
Morar a condus cu aplombul ce-l caracterizează, cu gesturi largi, uneori mai
subliniate în momentele „sensibile“ ce riscau dezechilibre (urmarea şi a unor
„licenţe“ ale soliştilor), într-un spectacol (mai) solicitant şi pentru că se
confrunta cu un debut absolut şi pentru că, aşa cum menţionam, opera pucciniană
se relua după mai bine de un an, ceea ce necesita un plus de concentrare a
întregului ansamblu. Poate tocmai aceasta să fi fost cauza lipsei de tensiune,
de relief şi fluenţă în actul I, care a cam trenat (nu ştiu dacă plecarea unor
spectatori la pauză a avut vreo legătură cu evoluţia cam neconvingătoare a
interpreţilor). Dar totul a „crescut“ treptat, astfel încât, pe bună dreptate,
publicul a aplaudat (nu doar) la final, constatând că la ONB se poate prezenta şi
o producţie echilibrată, în care soliştii teatrului, demonstrând, dacă mai era
nevoie, un potenţial real şi de valoare, să evolueze alături de oaspeţi, de
această dată, demni de apreciat.
