Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  LIFESTYLE  »  Cultură

Maestrului Radu Beligan (in memoriam)

Viața Medicală
Dan PURIC marţi, 16 august 2016
     Ce aer ciudat, ce veste tristă lovise timpul copilăriei mele, când pentru întâia oară aflasem de la mama că un mare actor al Teatrului Românesc, nu mai este... murise! Și-atunci, nu știu de ce, poate ca să mă apăr de spaima vieții ce-mi ieșise în cale, ucigând frumosul, mi-am închipuit, în micul și neajutoratul meu suflet, că primii prieteni care vor veni să-l plângă pe marele artist dispărut vor fi chiar personajele interpretate de el cu atâta dragoste pe scenă de-a lungul vieții.
     Și poate de aceea astăzi, în ziua cea neagră a Teatrului Românesc, venită parcă înadins în miezul unei veri ce te-ndeamnă să te bucuri și să trăiești, când moartea a răpit încet și pe tăcute inima cea caldă si generoasă a Meșterului Beligan, simt că, la capul lui, neștiute și nevăzute de nimeni, stau într-un cumplit priveghi, plângând în șoaptă, copiii lui, personajele de teatru născute din plămada visurilor sale.
     Rând pe rând, cu capul plecat, cu inima strânsă de durere, vin să-l plângă, trăgând încet pe nesimțite între noi și ele o cortină nevăzută de lacrimi, ele, iubitele lui personaje din Shakespeare, Gogol, Cehov, Caragiale și toate celelalte din lumea fantastică a teatrului, cărora el, Meșterul, le-a dăruit întreaga-i viață. Cohorte tăcute suspinând în taină, sărutându-i fruntea cu aripi de îngeri și închizându-i blânzii ochi loviți de lume, ca sufletu-i generos să plece într-un dulce somn, către un tărâm luminos și mai bun.
     Bietele roluri ce-și plâng cu disperare părintele dispărut, copii orfani ai nimănui, nu știu că, poate, într-o zi, în inima unui alt mare artist, sufletele lor vor renaște ca o bucurie a lumii ce-și cere dreptul la frumos! Dar, în schimb, el, Teatrul, știe în sinea-i, cutremurat de durere, că nicicând artistul acesta unic ne se va mai naște! Acea voce inconfundabilă plină de un discret umor, ce atingând aerul cu fiecare notă, împrăștia în juru-i minunea de parfum a bucuriei de a fi om! El, Teatrul, știe că nicicând nu va mai zări privirea aceea inteligentă, care în lunga-i viață văzuse atâtea, fără ca istoria să reușească s-o păteze, lăsând în schimb în adâncul ei vibrația unei înțelepciuni negrăite. Și-apoi zâmbetul acela tandru de adolescent veșnic îndrăgostit, cu care parcă ținea discret la distanță viața, ca în locul rămas gol să se nască încet dar sigur visul său de artist.
     Teatrul însuși vă plânge, Maestre!
     Cumplită durere! Durerea asta care lucrează-n timp și lasă urme! Ca un amar sufletesc fără de leac știu de pe acum c-am să alerg pe urmele acestea ce parcă au însămânțat suferință în pământ! Și-n taina știută numai de inima mea, știu că într-o bună zi, nevăzut de nimeni, am să bat la ușa cabinei dumneavoastră și, dacă nimeni nu-mi va răspunde, vă voi căuta pe scenă, prin culisele teatrului pe care l-ați iubit atât de mult, printre afișele de teatru ale străzii, ca să vă mai văd, o dată, măcar o dată, figura senină, nelumesc de limpede pentru vremea urâtă pe care-o trăim, ca să știu că, undeva acolo, mai sunteți, că nu este totul pierdut! Iar dacă n-o să vă găsesc... atunci și numai atunci am să-i arunc în față Tristeții lacrimile mele!
     Ce obosiți și singuri suntem atunci Maestre, când pierdem frumosul!
     Și totuși, există o izbăvire pe care coasa morții n-o poate frânge: fapta bună! Ca un vis ce mă trezește într-o lume mai curată, este ea, fapta cea bună! Ca o amintire ce biruie luminos timpul! Un gest fin, mângâietor, vibrând de o nețărmurită dragoste părintească, m-a chemat într-o zi să urc pe scena miraculoasă a Teatrului Național. O privire caldă, în care sălășluia, ca un suspin, întregul trecut inefabil al teatrului românesc, ca o adâncă melancolie ce nu făcea nicio concesie prezentului. Umbre, Maestre! Umbrele mari ale Teatrului Românesc, care la rândul lor v-au crescut și v-au iubit! Toate se revărsau din ființa dumneavoastră, trăindu-vă în fiecare cuvânt și gest ca și cum ar fi vrut ca de acolo, din depărtarea cea veșnică, să poposească măcar pentru o clipă în prezent ca să-l înnobileze și să-l ridice din nou la înălțimea lor.
     Așa v-am văzut eu, Maestre, cum vă vorbea prin toată ființa întreaga aristocrație a Teatrului Românesc! Un cult, o cultură unice, împărtășite cu generozitate pe altarul Thaliei, de un sacerdot ce oficia cu gratie, înălțimi inefabile și suverane, cu speranța tainică că lumea, bucurându-se, la rândul ei se va-nălța.
     Dac-aș putea aș stinge pentru o clipă luminile Teatrului Românesc, în semn de omagiu pentru cel ce-a ținut până-n ultima clipă, în mâinile sale tremurânde, obosite de trudă și viață, flacăra abia pâlpâindă a vieții, în candela sacră a Artei, așa precum America toată și-a stins luminile pe întregu-i continent ca o nobilă și meritată reculegere pentru cel ce le adusese lumina-n case, Edison. Căci la rândul dumneavoastră Maestre, oare câte „lumini“ sufletești n-ați adus în inimile și casele oamenilor? Și-apoi noi toți care v-am cunoscut pe scenă, cei care am avut privilegiul să vă stăm alături, oare nu ne-am împărtășit și noi din aceeași „lumină“? Lumina teatrului, Maestre, ce ne-nălța pe toți la bucuria de a fi copii!
     Acele minunate repetiții, ca o cursă nebună să prindem din urmă viața încă nenăscută a personajelor noastre! Alergam, Maestre, neuitându-ne unii la alții, în timp ce dumneavoastră, de unul singur, ajuns demult la linia de sosire, ne așteptați pe toți cu acel zâmbet inconfundabil ce voia parcă să ne spună că viața nu trebuie alergată, ci trăită pas cu pas și că din acești pași înceți, făcuți cu dragoste, răsare floarea rară a teatrului. Cum să le uit pe toate acestea, Maestre? Dacă le-aș uita, nu m-ar lovi crunt oare pe obraz tristețea nerecunoștinței?
     Și-apoi turneele acelea fantastice ca niște bătălii purtate pe ploaie, viscol sau prin arșița verii, când v-am văzut cum erați rând pe rând: general și soldat! Cum printr-un singur gest transformați biata „căruță cu paiațe“ în Nava Amiral a Teatrului Românesc! Cu ce calm și cu ce liniște o acostați la țărmul marii, Maestre! Acolo unde mulțimi de oameni însetați de frumos și striviți de necazuri vă așteptau cu brațele întinse ca pe-o speranță! Ei, bieții oameni, n-aveau de unde ști prin ce furtuni cumplite trecuse corabia! Dar eu știam, Maestre! Văzusem cu ce înțelepciune o conduceați printre talazurile dezlănțuite. Cine oare le va povesti lor, oamenilor, de negura timpului când v-a fost dat să conduceți ca nimeni altul Nava Amiral a Teatrului Românesc și s-o acostați mereu pe un țărm de liniște și bucurie sufletească? Ce vremuri tulburi, Maestre!
     Și, cu toate acestea, coaja asta de nucă numită Teatru Românesc, aruncată în hăul lumii, s-a dovedit a fi în mâinile dumneavoastră mai puternică decât talazurile unei vieți înnebunite de teroarea istoriei. Și de aceea, nu vârsta înaintată petrecută pe scândura corabiei, numită teatru, nu rolurile multe jucate într-o viață, ci constanta aceasta sufletească, ce ascundea în sine o neprețuită jertfă, ca o perlă scoasă dintr-un adânc de calitate omenească ce n-a cerut nimic pentru sine, ci totul pentru teatru vă va dărui acea nemurire ce nu se poate naște decât din dragostea oamenilor. Pe ei, cei mulți, nu i-ați uitat niciodată, iar ei, cei mulți, vin acum ca un reflux al istoriei către dumneavoastră.
     Nici o briză de vânt nu mai adie acum, Maestre! Cu ultimele puteri, ați tras nava la mal, ancorând-o pentru ultima oară. Ați părăsit puntea încet, pe nesimțite, ca să nu deranjați echipajul. În somnul lor, ei nu știu că v-ați dus să vă odihniți puțin în Istorie, în sfârșit înconjurat de Umbrele dumneavoastră dragi. Ce vară și ce liniște-i Maestre acum, când cu atâta grație ne-ați părăsit! Oamenii nu intuiesc că la orizont, sub acest senin, se-ascunde o cumplită furtună, nepereche, ce o să răvășească lumea! Iar nava este singură. Cine-o va conduce?
     Din negura ce va să vie peste lume, am să vă strig, Maestre, că pe noi ne apără Umbrele ce s-au jertfit pentru neam și că eu știu că, de-acum, dumneavoastră veți fi de acolo de sus, o Umbră iubitoare ce se va ruga pentru noi.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 160 de lei
  • Digital – 103 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.