Ce aer ciudat, ce veste tristă lovise timpul copilăriei mele, când
pentru întâia oară aflasem de la mama că un mare actor al Teatrului Românesc, nu
mai este... murise! Și-atunci, nu știu de ce, poate ca să mă apăr de spaima vieții
ce-mi ieșise în cale, ucigând frumosul, mi-am închipuit, în micul și neajutoratul
meu suflet, că primii prieteni care vor veni să-l plângă pe marele artist dispărut
vor fi chiar personajele interpretate de el cu atâta dragoste pe scenă de-a lungul
vieții.
Și poate de aceea astăzi, în ziua cea neagră a Teatrului Românesc,
venită parcă înadins în miezul unei veri ce te-ndeamnă să te bucuri și să trăiești,
când moartea a răpit încet și pe tăcute inima cea caldă si generoasă a Meșterului
Beligan, simt că, la capul lui, neștiute și nevăzute de nimeni, stau într-un cumplit
priveghi, plângând în șoaptă, copiii lui, personajele de teatru născute din plămada
visurilor sale.
Rând pe rând, cu capul plecat, cu inima strânsă de durere, vin să-l
plângă, trăgând încet pe nesimțite între noi și ele o cortină nevăzută de lacrimi,
ele, iubitele lui personaje din Shakespeare, Gogol, Cehov, Caragiale și toate celelalte
din lumea fantastică a teatrului, cărora el, Meșterul, le-a dăruit întreaga-i viață.
Cohorte tăcute suspinând în taină, sărutându-i fruntea cu aripi de îngeri și închizându-i
blânzii ochi loviți de lume, ca sufletu-i generos să plece într-un dulce somn, către
un tărâm luminos și mai bun.
Bietele roluri ce-și plâng cu disperare părintele dispărut, copii
orfani ai nimănui, nu știu că, poate, într-o zi, în inima unui alt mare artist,
sufletele lor vor renaște ca o bucurie a lumii ce-și cere dreptul la frumos! Dar,
în schimb, el, Teatrul, știe în sinea-i, cutremurat de durere, că nicicând artistul
acesta unic ne se va mai naște! Acea voce inconfundabilă plină de un discret umor,
ce atingând aerul cu fiecare notă, împrăștia în juru-i minunea de parfum a bucuriei
de a fi om! El, Teatrul, știe că nicicând nu va mai zări privirea aceea inteligentă,
care în lunga-i viață văzuse atâtea, fără ca istoria să reușească s-o păteze, lăsând
în schimb în adâncul ei vibrația unei înțelepciuni negrăite. Și-apoi zâmbetul acela
tandru de adolescent veșnic îndrăgostit, cu care parcă ținea discret la distanță
viața, ca în locul rămas gol să se nască încet dar sigur visul său de artist.
Teatrul însuși vă plânge, Maestre!
Cumplită durere! Durerea asta care lucrează-n timp și lasă urme!
Ca un amar sufletesc fără de leac știu de pe acum c-am să alerg pe urmele acestea
ce parcă au însămânțat suferință în pământ! Și-n taina știută numai de inima mea,
știu că într-o bună zi, nevăzut de nimeni, am să bat la ușa cabinei dumneavoastră
și, dacă nimeni nu-mi va răspunde, vă voi căuta pe scenă, prin culisele teatrului
pe care l-ați iubit atât de mult, printre afișele de teatru ale străzii, ca să vă
mai văd, o dată, măcar o dată, figura senină, nelumesc de limpede pentru vremea
urâtă pe care-o trăim, ca să știu că, undeva acolo, mai sunteți, că nu este totul
pierdut! Iar dacă n-o să vă găsesc... atunci și numai atunci am să-i arunc în față
Tristeții lacrimile mele!
Ce obosiți și singuri suntem
atunci Maestre, când pierdem frumosul!
Și totuși, există o izbăvire
pe care coasa morții n-o poate frânge: fapta bună! Ca un vis ce mă trezește într-o
lume mai curată, este ea, fapta cea bună! Ca o amintire ce biruie luminos timpul!
Un gest fin, mângâietor, vibrând de o nețărmurită dragoste părintească, m-a chemat
într-o zi să urc pe scena miraculoasă a Teatrului Național. O privire caldă, în
care sălășluia, ca un suspin, întregul trecut inefabil al teatrului românesc, ca
o adâncă melancolie ce nu făcea nicio concesie prezentului. Umbre, Maestre! Umbrele
mari ale Teatrului Românesc, care la rândul lor v-au crescut și v-au iubit! Toate
se revărsau din ființa dumneavoastră, trăindu-vă în fiecare cuvânt și gest ca și
cum ar fi vrut ca de acolo, din depărtarea cea veșnică, să poposească măcar pentru
o clipă în prezent ca să-l înnobileze și să-l ridice din nou la înălțimea lor.
Așa v-am văzut eu, Maestre, cum vă vorbea prin toată ființa întreaga
aristocrație a Teatrului Românesc! Un cult, o cultură unice, împărtășite cu generozitate
pe altarul Thaliei, de un sacerdot ce oficia cu gratie, înălțimi inefabile și suverane,
cu speranța tainică că lumea, bucurându-se, la rândul ei se va-nălța.
Dac-aș putea aș stinge pentru o clipă luminile Teatrului Românesc,
în semn de omagiu pentru cel ce-a ținut până-n ultima clipă, în mâinile sale tremurânde,
obosite de trudă și viață, flacăra abia pâlpâindă a vieții, în candela sacră a Artei,
așa precum America toată și-a stins luminile pe întregu-i continent ca o nobilă
și meritată reculegere pentru cel ce le adusese lumina-n case, Edison. Căci la rândul
dumneavoastră Maestre, oare câte „lumini“ sufletești n-ați adus în inimile și casele
oamenilor? Și-apoi noi toți care v-am cunoscut pe scenă, cei care am avut privilegiul
să vă stăm alături, oare nu ne-am împărtășit și noi din aceeași „lumină“? Lumina
teatrului, Maestre, ce ne-nălța pe toți la bucuria de a fi copii!
Acele minunate repetiții, ca o cursă nebună să prindem din urmă viața
încă nenăscută a personajelor noastre! Alergam, Maestre, neuitându-ne unii la alții,
în timp ce dumneavoastră, de unul singur, ajuns demult la linia de sosire, ne așteptați
pe toți cu acel zâmbet inconfundabil ce voia parcă să ne spună că viața nu trebuie
alergată, ci trăită pas cu pas și că din acești pași înceți, făcuți cu dragoste,
răsare floarea rară a teatrului. Cum să le uit pe toate acestea, Maestre? Dacă le-aș
uita, nu m-ar lovi crunt oare pe obraz tristețea nerecunoștinței?
Și-apoi turneele acelea fantastice ca niște bătălii purtate pe ploaie,
viscol sau prin arșița verii, când v-am văzut cum erați rând pe rând: general și
soldat! Cum printr-un singur gest transformați biata „căruță cu paiațe“ în Nava
Amiral a Teatrului Românesc! Cu ce calm și cu ce liniște o acostați la țărmul marii,
Maestre! Acolo unde mulțimi de oameni însetați de frumos și striviți de necazuri
vă așteptau cu brațele întinse ca pe-o speranță! Ei, bieții oameni, n-aveau de unde
ști prin ce furtuni cumplite trecuse corabia! Dar eu știam, Maestre! Văzusem cu
ce înțelepciune o conduceați printre talazurile dezlănțuite. Cine oare le va povesti
lor, oamenilor, de negura timpului când v-a fost dat să conduceți ca nimeni altul
Nava Amiral a Teatrului Românesc și s-o acostați mereu pe un țărm de liniște și
bucurie sufletească? Ce vremuri tulburi, Maestre!
Și, cu toate acestea, coaja asta de nucă numită Teatru Românesc,
aruncată în hăul lumii, s-a dovedit a fi în mâinile dumneavoastră mai puternică
decât talazurile unei vieți înnebunite de teroarea istoriei. Și de aceea, nu vârsta
înaintată petrecută pe scândura corabiei, numită teatru, nu rolurile multe jucate
într-o viață, ci constanta aceasta sufletească, ce ascundea în sine o neprețuită
jertfă, ca o perlă scoasă dintr-un adânc de calitate omenească ce n-a cerut nimic
pentru sine, ci totul pentru teatru vă va dărui acea nemurire ce nu se poate naște
decât din dragostea oamenilor. Pe ei, cei mulți, nu i-ați uitat niciodată, iar ei,
cei mulți, vin acum ca un reflux al istoriei către dumneavoastră.
Nici o briză de vânt nu mai adie acum, Maestre! Cu ultimele puteri,
ați tras nava la mal, ancorând-o pentru ultima oară. Ați părăsit puntea încet, pe
nesimțite, ca să nu deranjați echipajul. În somnul lor, ei nu știu că v-ați dus
să vă odihniți puțin în Istorie, în sfârșit înconjurat de Umbrele dumneavoastră
dragi. Ce vară și ce liniște-i Maestre acum, când cu atâta grație ne-ați părăsit!
Oamenii nu intuiesc că la orizont, sub acest senin, se-ascunde o cumplită furtună,
nepereche, ce o să răvășească lumea! Iar nava este singură. Cine-o va conduce?
Din negura ce va să vie peste lume, am să vă strig, Maestre, că pe
noi ne apără Umbrele ce s-au jertfit pentru neam și că eu știu că, de-acum, dumneavoastră
veți fi de acolo de sus, o Umbră iubitoare ce se va ruga pentru noi.
