În urmă cu mai bine
de şapte ani, vedeam filmele lui Richard Linklater – Before Sunrise şi Before
Sunset. Unul după altul. Prietenele mele ajunseseră să le citeze prea mult
atunci când venea vorba de poveşti de dragoste şi când încercam, de fapt, să înţelegem
cum se poate transforma o simplă şi banală întâmplare în povestea vieţii tale:
visezi cu ochii deschişi că, într-o bună zi, pe neaşteptate şi nepregătite, vei
întâlni acea persoană pe care o cauţi/aştepţi, te vei îndrăgosti, totul va fi
perfect, dar scurt. Nouă ani mai târziu, vă veţi revedea şi veţi constata că
totul e la fel de viu şi intens, că povestea are sens. Fără să conştientizeze
la momentul respectiv, Linklater urma să aibă un succes neaşteptat cu filmele
sale, care funcţionează de minune de sine stătătoare, dar şi ca serie. La prima
lor colaborare, Julie Delpy avea 23 de ani, iar Ethan Hawke era un star
american în devenire. Scenariul, scris împreună cu cei doi actori, conturat
adesea din improvizaţii, s-a dovedit a fi reţeta perfectă pentru portretizarea
dragostei în zilele noastre. O replică haioasă şi bine structurată adresată
altor serii gândite de aşa natură, repetitive şi fără sens. Seria Înainte de… te duce cu gândul la
povestea lui Antoine Doinel urmărit de Truffaut de-a lungul a 20 de ani.
Linklater revine după 18 ani de la prima întâlnire a lui Jesse cu Céline. Sunt
părinţii a două gemene foarte simpatice, petrec o lungă vacanţă în Grecia,
departe de Parisul care le-a devenit casă în ultimii ani. Desigur, nu lipseşte
din peisaj nici fiul lui Jesse din prima căsnicie. Conversaţia lor din
aeroport, înainte de îmbarcarea la zborul de Chicago, este reminiscenţa
finalului celui de-al doilea film din serie. Jesse are un trecut, un copil faţă
de care se simte responsabil şi mai ales dator.
Before Midnight – Înainte de miezul nopţii se detaşează
clar de restul seriei prin francheţea confesiunilor, a replicilor tăioase
asupra deciziilor luate de-a lungul celor aproape 20 de ani. Secvenţe lungi în
care dialogul şi confruntarea personajelor sunt esenţiale, în care Linklater
accentuează tensiunea şi nu iartă niciun personaj, le dă mână liberă să îşi
arate frustrările, să îşi reproşeze lucrurile nefăcute ori deciziile luate de-a
lungul timpului. Este straniu să descoperi cum femeia pare să fi acumulat cele
mai multe frustrări într-o relaţie, cea care se victimizează cel mai mult –
prin prisma sarcinii, a depresiei postnatale, a lucrurilor nespuse la timp ce răbufnesc
când totul pare a fi aşezat şi liniştit. Dar furtuna izbucneşte atunci când te
aştepţi mai puţin.
Secvenţa prânzului
din casa grecului care îi găzduieşte pe cei doi, bătrânul interpretat de Walter
Lassally, director de imagine al filmului Zorba
grecul, dar şi al filmelor lui Tony Richardson, reflectă fidel lumea în
care trăim. Pe de o parte, cuplul tânăr care îşi consumă relaţia mai mult
virtual – fiecare dintre ei locuind într-un alt oraş, la sute de kilometri
distanţă, bătrânii care îşi amintesc nostalgic tinereţea şi începuturile relaţiei,
Jesse şi Céline care se lasă convinşi cu greu să lase îndatoririle părinteşti şi
să petreacă o noapte romantică într-un hotel rezervat special pentru
aniversarea lor. Privindu-i pe toţi în jurul mesei, constaţi cu tristeţe cum
orice relaţie se transformă în timp, iar Jesse şi Céline sunt exemple 
grăitoare
în acest sens. Cuplul ajunge să poarte un adevărat război al nervilor, iar după
ce toate nebuniile au fost duse până la capăt – Jesse şi-a părăsit soţia şi s-a
mutat cu Céline la Paris, împlinind povestea de dragoste – acum sunt doborâţi
de rutină. Fără îndoială că dragostea încă există, dar e acel moment trist al
existenţei lor, când aruncă unul asupra celuilalt toate frustrările: faptul că
el nu a reuşit să fie un tată bun pentru Hank, ori că ea şi-a neglijat cariera
pentru creşterea fetelor în timp ce el era în turneul de promovare a cărţii.
Lucruri mult prea mărunte şi banale în fond pentru a le strica povestea atât de
frumoasă. E clar că timpul i-a marcat şi că magia s-a pierdut în timp, ei s-au
îndepărtat unul de celălalt, impulsivitatea şi victimizarea revin obsesiv, iar
vina e aruncată repetitiv.
interiori. Poartă o luptă, deşi cu siguranţă nu realizează
gravitatea replicilor ori a tonului. Dar priveşti relaxat şi cu uşurare atunci
când înţelegi că astfel de furtuni sunt normale într-un cuplu care încearcă de
fapt să găsească o cale spre a trăi împreună. Cu bune şi rele. 
