Dacă într-una din după-amiezile de duminică
ale lunii mai cineva ar fi renunţat la vreo două ore de lectură, la o plimbare
în parc sau pur şi simplu la o binecuvântată siestă, ar fi putut alege să
onoreze o invitaţie la unul dintre teatrele bucureştene, ca să vadă o versiune
recentă a comediei Bădăranii de Carlo Goldoni la Teatrul Metropolis. Cum orice
alegere este supusă teoriei riscului şi a incertitudinii, oamenilor noştri
le-ar fi trebuit cu siguranţă şi imboldul de a vedea o piesă care a beneficiat
de graţia Thaliei şi de montări bine imprimate în conştiinţa publicului. Atunci
când partitura scenică este girată şi de un corp actoricesc cu nume sonore în
teatrul românesc (e drept, în retragere), apetenţa amatorilor de teatru este
declanşată şi de-abia aşteaptă să fie alimentată cu un eveniment teatral de
calitate.
De aici încolo, însă, totul este nou şi
surprinzător. Sala, plasată pe trotuarul unei străzi pe care maşinile circulă
frenetic şi accelerează intens ca să prindă semaforul ori frânează dramatic
pentru a nu insulta culoarea roşie a acestuia, are un fronton clasic şi este
flancată în partea dreaptă de un restaurant, iar în partea stânga de un zid. Pe
zid, la data spectacolului, erau vreo patru afişe permanente care presupunem că
ar trebui să atragă spectatori dintre trecătorii care aşteaptă tramvaiul. Pe
unul dintre afişe scrie că acolo ar juca „cei mai buni actori“, pe următorul –
că asta se întâmplă în „cele mai bune piese“, pe al treilea că aceste piese
sunt urmărite de „cel mai bun public“, iar pe ultimul era ceva asemănător, deşi
erau deja suficient de lămuritoare celelalte. La intrarea în clădire, prezenţa
unui majordom în mare ţinută, cu fireturi şi joben, precum şi a unui bodyguard
cu aer absent îţi poate atenua sentimentul de siguranţă şi accentua pe cel de
insolit. Odată trecut de intrare, traseul rezervat spectatorului face efortul
de a reduce senzaţia de claustrofobie cu o iluminaţie orbitoare şi decoraţiuni
ale pavimentului şi butaforiei foarte roşii. În capătul unei scări abrupte,
amatorul de teatru se poate opri să-şi mai regleze suflul, sub pretextul de a
primi – de la una dintre cele două plasatoare ale serii – un aşa-zis program,
în fapt un biet carton A4, pentru o sumă deloc modică. Celor veniţi mai devreme
(din prudenţă sau pentru a beneficia de posibilitatea acumulării unei stări
potrivite consumării unui act artistic) li se oferă ocazia creşterii nivelului
de iritare: sunt opriţi la intrarea în sală într-un spaţiu celular lipsit de
aer, lumină naturală şi confort şi li se propune, ca alternativă la aşteptarea
în înghesuială, să treacă alături, într-o anexă, unde funcţionează o cafenea şi
sunt locuri pe scaune câte vrei. Doar cu zece minute înainte de ora de începere
a reprezentaţiei, celor care nu am avut inspiraţia să renunţăm, ne sunt
verificate – destul de amabil şi atent – biletele şi avem permisiunea să intrăm
în sala de spectacol, mică şi scundă. Într-o lumină difuză, insuficientă, ne
poticnim pe singurul culoar de acces la fotolii, şi acela îngustat de anexarea
unor scaune cu funcţie de strapontine. De care nici nu a fost nevoie până la
urmă. Tavanul sălii este ocupat în întregime de un cerc masiv de oţel, pe care
este plasată aparatură tehnică de care nu ne îndoim că este utilă pentru funcţionarea
montării, dar nici nu putem exclude că poate deveni cât se poate de periculoasă
pentru spectatorii aflaţi sub aceasta.
Versiunea piesei la care am asistat nu a
beneficiat de antract (şi acest lucru credem că a mai temperat intenţia unora
de a dezerta din sală), dar, cu toate că am petrecut în acest spaţiu mai mult
de un ceas şi jumătate, foarte greu ne-am putut acomoda cu masa de fotolii şi
pajiştea de mochetă ca o revărsare de vopsea roşu pembé şi care, îndrăznim să
credem, absoarbe prea mult din intensitatea replicilor de pe scenă şi a
presupuselor aplauze ale spectatorilor, atâtea câte sunt.
În privinţa spectacolului, credem că
montarea propriu-zisă este un artefact destul de convenţional şi că translaţia
temporală din lumea lui Goldoni în cea a lui Al Capone nu a putut entuziasma
nici măcar pe unii din actorii care s-au consumat cu o piesă decupată artizanal
şi regizată pe o direcţie care nu duce nicăieri. Textul pare sufocat şi
inexpresiv, potenţialul umoristic şi satiric este eludat cu intenţie, iar mişcarea
actorilor este împiedicată şi incomodată de un duh invizibil.
Considerând, însă, că o analiză calificată a
acestei variante a „Bădăranilor“ va putea beneficia de o aplecare mai autorizată
şi mai completă decât a noastră, rămânem la părerea că o piesă în care pe scenă
se râde mult mai mult decât în sală nu poate fi o comedie, ci doar o mâhnire
pentru un spectator de bună-credinţă.
