A XIX-a ediţie a Academiei Sighişoara a
debutat, conform tradiţiei, la 1 august, marcând astfel şi Ziua Naţională a
Elveţiei, ţară de unde, în fiecare vară, revin numeroşi muzicieni români
stabiliţi la Berna, Zürich, Basel sau în alte oraşe cu tradiţie muzicală,
pentru a susţine, alături de foştii lor colegi sau de invitaţi din Ţara Cantoanelor,
atât cursuri, cât şi recitaluri sau concerte de mare clasă. Tocmai de aceea, ES
dl Jean-Hubert Lebet, ambasadorul Confederaţiei Elveţiene la Bucureşti, a
participat şi de această dată la seara inaugurală, aplaudând entuziast, asemeni
publicului extrem de numeros din eleganta sală a Primăriei, programul în care tânăra
Helena Winkelmann a apărut în dubla ipostază de compozitoare şi violonistă. Din
creaţia acesteia, am putut asculta câteva lucrări solo sau pentru vioară şi
pian, parteneră fiindu-i Dana Ciocârlie (sosită din Franţa), dar şi o secvenţă
dintr-un prim cvartet (autoarea cântând alături de Alexandru Gavrilovici,
Benedikt Schneider şi Eva Boesch). Partiturile sale, unele în primă audiţie
absolută, au alternat cu opusuri de secol XX, compuse – deloc întâmplător – de
personalităţi născute în România, afirmate apoi în muzica universală – György
Ligeti, György Kúrtag, Béla Bartók – precum şi de George Enescu, abordate cu
aplomb şi chiar cu pasiune, o „pată de culoare“ fiind, în acest context, două
miniaturi de Schubert.
Cea de a doua seară a adus, la vechea
sinagogă, muzicieni excepţionali, combinaţii instrumentale inedite, în
partituri prea puţin cântate. Şi de această dată, în prim-plan a fost creaţia
de secol XX, de la Martinu (oboi, două viori, violoncel ) la Jolivet (fagot,
vioară, harpă). Schimbând „registrul“, Alexandru Gavrilovici şi violoncelista
Eva Boesch au prezentat, în primă audiţie mondială, Lettres persanes de Daniel Schnyder, compozitor elveţian care,
atras de jazz şi de ritmurile exotice, a reliefat vioara într-o ţesătură
dificilă, uneori cu tentă improvizatorică. Ultima parte a fost un adevărat vârtej
spectaculos: am ascultat şi Dansuri pentru
harpă şi cvartet de coarde de Debussy, de asemenea tălmăcite cu fineţe, şi un
Cvartet pentru corn englez, vioară, violă şi violoncel de FranÎaix, viu,
spumos, mai aproape de muzica de film, melodiile cu iz oriental regăsindu-se
deopotrivă în Duo pentru oboi şi fagot de Bozza, „asociate“ de această dată cu
veselia unei posibile canţonete napolitane, atmosferă care s-a „potrivit“
foarte bine cu o… Serenadă de
Rossini, plină de farmec, interpretată de muzicieni care evoluaseră anterior în
diverse formule – Doris Mende (oboi), Catherine Kaemper (corn englez), Wirth
Heidrun (fagot), Fiona Kraege (vioară), Benedikt Schneider (violă), Marie
Trottmann (harpă), Botond Kostyak (contrabas) şi aceiaşi E. Boesch şi Al.
Gavrilovici. O seară minunată, având ca „bonus“ prezentarea unui film realizat
de regizorul Radu Gabrea, care va fi lansat însă, oficial, abia la toamnă.
Printr-o stranie coincidenţă, exact în ziua în
care aflam cu stupoare că Mihaela Ursuleasa încetase din viaţă, la Academia de
muzică din Sighişoara era programat un recital de pian susţinut de Viniciu
Moroianu, care, firesc, a rostit câteva cuvinte despre cea care a fost o mare
speranţă a artei româneşti, dedicându-i apoi Coralul de Bach-Busoni. După momentul de reculegere, oaspetele a
oferit publicului numeros şi entuziast opusuri de Beethoven şi Debussy,
interpretate cu ştiinţă şi rafinament, cu expresivitate şi anvergură sau
transparenţă, răsplătind aplauzele prelungi cu un superb Omagiu lui Fauré de Enescu – o completare excelent gândită în
prelungirea paginilor impresioniste, anticipând totodată cuceritoarea versiune
interpretativă conferită apoi, alături de violonistul Alexandru Gavrilovici,
suitei enesciene Impresii din copilărie,
redată cu o coloristică aparte. Cei doi solişti s-au relaţionat impecabil,
intuindu-şi reciproc intenţiile în nuanţarea şi exprimarea frânturilor de imagini,
stări şi amintiri evocatoare, într-o manieră ideală de a-i familiariza pe
spectatorii mai puţin avizaţi, dar şi pe muzicienii şi turiştii străini aflaţi în
sală, cu spiritul şi frumuseţea muzicii lui Enescu.
Un compozitor pe care, de altfel, extrem de
interesant, l-au abordat, în ziua următoare, şi instrumentişti de elită sosiţi
din Elveţia, cântând realmente impresionant Preludiul
la unison din Suita nr. 1, cu acelaşi Alexandru Gavrilovici concertmaistru
(postură în care lucrează cu ei, de ani buni, şi la Orchestra din Berna). În
ansamblu s-au regăsit violistul Vladimir Lakatos (sosit din Germania),
contrabasistul Botond Kostyak (şef de partidă la Orchestra din Lyon) sau
violoncelistul spaniol Alvaro Huertas, reuşind ca, într-un timp foarte scurt, să
se omogenizeze, rezultând o tălmăcire de o profunzime şi un echilibru cum rar
am auzit. Dar, în ambianţa Bisericii Mânăstirii (datând din sec. XIII–XV), am
ascultat şi opusuri de Vivaldi (solişti, violoniştii Helena Winkelman, Fiona
Kraege, Al. Gavrilovici, Mioara Moroianu, apoi Aloise Bähler la flaut baroc),
la clavecin fiind Johanna Halmen. În Concertul de Zelenka ne-au încântat din
nou Catherine Kamper (corn englez) şi Heidrun Wirth (trombon), excepţionale
instrumentiste care s-au completat minunat. Deosebit de interesant gândit,
programul de sec. XVII–XVIII a fost încadrat, ca între două coperţi, de lucrări
scrise în prima jumătate a veacului trecut – Hymne de Honegger pentru ansamblu de coarde, încărcat de reculegere
şi introspecţie, iar, la final, partitura enesciană – doi mari creatori trecuţi
în eternitate în acelaşi an, 1955.
Duminică seara, din nou în sala Primăriei, a
evoluat cvartetul spaniol „Leonor“ în pagini de Barce, Arriaga, dar şi Dvor˘ák
(Cvartetul American op. 96), mult
gustate de spectatorii care, în final, au primit două bisuri, superba miniatură
de Turina aducând cu adevărat parfumul iberic, în sonuri delicate, aplaudate şi
de Virginia Gonzales, consulul Spaniei în România, sosită special de la Bucureşti.
Un moment aparte a fost „Carte blanche“ pentru Adrian Pop, compozitor clujean
care a propus să urmărim Suita nr. 5 de Bach (în versiunea tânărului
violoncelist Andrei Ioniţă), apoi propria sa lucrare pentru violoncel solo,
intitulată Gordun, excelent cântată
de Zsolt Torok, punând în valoare şi elemente de sorginte folclorică transilvană.
Pe coordonate asemănătoare, cuceritoarea Aloise Bähler (flaut baroc) şi Marie
Trottmann (harpă) au adus farmecul unor Cântece
populare de Bartók, adaptate pentru această formulă instrumentală inedită,
lăsând apoi locul celor Şapte cântece compuse
de Enescu pe versuri de Clement Marot, în viziunea predominant lirică pentru
care a optat soprana Mihaela Maxim alături de Cvartetul „Arcadia“, o variantă
realizată de acelaşi Adrian Pop, care a ales şi cvartetul său de coarde Mătasea şi Metalul, inspirat de Pablo
Neruda, construit într-o singură mişcare, dar şi Cântece de stea (imaginând posibile pagini medievale transilvane,
alternând cu frânturi de colind sau cu repere bizantine, culminând cu o
explozie de bună dispoziţie), soprana evoluând în compania unui ansamblu inedit
– vioară, violoncel, flaut baroc, clavecin la finalul unei seri „de autor“
deosebit de reuşite.
În zilele ce au urmat, Al. Gavrilovici s-a
regăsit în concert în compania altor oaspeţi, precum Adelheid Litschauer
(violoncel), Tünde Kurucz şi Imre Rohman (pian), în pagini de Schubert,
Beethoven, dar şi Kodaly, „combinaţia“ stilistică şi temporală continuând şi la
9 august, când, împreună cu Imre Rohman (pian), Jaime Huertas (violă) şi din
nou Botond Kostyak (contrabas) sau Alvaro Huertas (violoncel), a captivat în
opusuri de Reiner, Schubert, precum şi Debussy, creator onorat apoi, într-o
seară ce i-a fost dedicată, la cei 150 de ani trecuţi de la naşterea sa. Sub
genericul „Omage à Debussy“, au răsunat
superbe opusuri interpretate cu rafinament de harpista Marie Trottman,
flautista Ivanka Zahirovic şi violistul Vladimir Lakatos, cel care, în paralel
cu repetiţiile pentru serile camerale în care s-a implicat ca instrumentist,
a lucrat intens cu mai toţi cei 50 de cursanţi ai Academiei. Pe care a reuşit
să-i înveţe să cânte în ansamblu, să se relaţioneze, să-şi dozeze sunetul
pentru a ajunge la o redare unitară şi expresivă a partiturilor pe care, evoluând
(şi) alături de maeştrii lor, le-au prezentat în cele două programe conduse,
evident, de dăruitul şi experimentatul lor profesor de muzică de cameră, încheind
astfel, la un nivel adesea uimitor pentru vârsta lor şi pentru timpul scurt
avut la dispoziţie, ediţia din acest an a Academiei de la Sighişoara. Cu
siguranţă, vor reveni şi în 2013, pentru că acolo se simt ca într-o mare
familie de oameni îndrăgostiţi de muzică, dornici să se perfecţioneze, dar şi să
se relaxeze, în cetatea unde, timp de aproape două săptămâni, se vorbeşte în
engleză, germană, franceză, maghiară, spaniolă, română şi se leagă prietenii într-o
firească multiculturalitate.