La începutul stagiunii, apreciatul violonist
Liviu Prunaru, de câţiva ani concertmaistru al vestitei Concertgebouw
Amsterdam, a revenit pe scena sălii Radio pentru a evolua, din dubla calitate
de solist şi dirijor, alături de Orchestra de cameră, într-o formulă cu mare
impact la public. Artistul a condus cu discreţie ansamblul, cântând deopotrivă
împreună cu tinerii instrumentişti, care l-au urmat şi s-au pliat cu siguranţă şi
reală plăcere intenţiilor sale interpretative, iar colaborarea s-a dovedit
excelentă. Tocmai de aceea, „formula“ s-a reluat, la sfârşit de februarie, atrăgând,
firesc, numeroşi melomani dornici să reasculte pagini de mare frumuseţe
abordate de „cordarii“ Orchestrei în compania aceluiaşi entuziast Liviu
Prunaru, dar şi a soţiei sale, violonista Valentina Svyatlovskaya, la rândul său
membră a celebrului ansamblu olandez. Stând în picioare (evident, cu excepţia
corzilor grave), au „atacat“ pentru început Concerto grosso în sol minor de
Francesco Manfredini (1684–1762), lucrare prea puţin cunoscută la noi, redată
cu fineţe, în cel mai pur spirit al muzicii baroc, cu o linie elegantă şi
sonuri estompate sau luminoase, întâmplarea făcând ca vioara Stradivarius
„Pachoud“ pe care cântă Liviu Prunaru să fie contemporană compozitorului (datată
1694). Au urmat opusuri scrise de romantici născuţi în miez de secol XIX,
recunoscuţi în epocă şi ca violonişti virtuozi, majoritatea partiturilor pe
care le-au semnat fiind destinate instrumentului-rege. Un plus de interes a
adus, în acea seară, faptul că piesele – mult îndrăgite de melomani sau,
dimpotrivă, descoperite poate abia acum –, „circulând“ în special în varianta
pentru vioară şi pian, au fost prezentate cu acompaniament orchestral. Astfel, Amitié, poem pentru două viori de Ysaÿe,
deşi conceput cu orchestră, a fost reorchestrat de Dan Dediu pentru formaţia de
coarde, iar combinaţiile ritmice şi schimbarea frecventă a măsurii au solicitat
„intervenţia“ dirijorului Tiberiu Soare, coordonând relaţia cu soliştii într-o
lucrare nu foarte inspirată, însă cu un dialog sensibil al viorilor. Am
remarcat asemănarea sunetului, frazarea şi trecerea discursului melodic de la o
vioară la alta, fără vreo diferenţă sensibilă. Delicateţea şi din nou fineţea
s-au regăsit apoi în piesa Amintire din
Moscova de Wieniawski, pusă în
valoare de Valentina Svyatlovskaya pe o superbă Guarneri „Maria Theresia“
(1676).
După pauză, îndrăgitele Melodii lăutăreşti de
Sarasate l-au readus pe Liviu Prunaru în prim-plan, iar ansamblul l-a
acompaniat cu acurateţe, poate cu unele uşoare dezechilibre şi cu mai puţină
implicare comparativ cu precedentul concert, pentru ca în Octetul de Bruch
(adaptat pentru orchestră camerală) să cânte împreună cu cei doi oaspeţi,
perfect integraţi formaţiei, încercând să dea relief unei partituri fără o
pregnanţă deosebită, dar rezolvată cu precizie. Dacă de această dată programul
ales nu a inclus decât prea puţine opusuri de anvergură, în schimb bisul – Navarra de Sarasate – a răsplătit din plin publicul prin frumuseţe şi
virtuozitate, posibila „replică“ a deja tradiţionalului „duel al viorilor“
Stradivarius-Guarneri fiind mult „gustată“, acum alături de „corzile“ din
Orchestra de cameră Radio, trei tinere purtând rochii viu colorate în maniera
„patentată“ de Orchestra Română de Tineret.
Doar două zile mai târziu, Tiberiu Soare s-a
aflat din nou pe podiumul sălii Radio, unde a dirijat Orchestra Naţională în
opusuri de Cornelia Tăutu, Brahms şi Schumann. Solist a fost pianistul Horia
Mihail, care, la pauză, a trăit emoţia lansării unui CD (editat de Casa Radio)
realizat împreună cu aceeaşi orchestră, dar în pagini de Beethoven, Rahmaninov,
Lutoslawski, cu Tiberiu Soare şi Jin Wang la pupitru.
În paralel, la Ateneu, Filarmonica, sub
bagheta lui Horia Andreescu, a oferit o seară specială, cuprinzând Concertul
nr. 2 de Doina Rotaru, dedicat violoncelistului Marin Cazacu, cel care a
impresionat prin ştiinţa de a mlădia sunetul, linia de sorginte folclorică
sugerând sonuri de bucium, melopeea doinită sau poate ecouri de baladă
alternând cu exploziile orchestrale cu percuţie bogată, stingându-se în
„gravele“ violoncelului. Iar în Andante
con variazioni de Respighi, creaţie prezentată, se pare, pentru prima oară
la noi, solistul, secondat de orchestra discretă, a adus toată poezia şi
lirismul unui discurs romantic, intervenţiile harpei amintind de celebra
lucrare Fântânile Romei, cu parfum şi
farmec aparte, fraza generoasă desfăşurându-se amplu pe corzi de violoncel, încărcată
de trăire interioară şi poate de nostalgică evocare. Prelungind reveria, Marin
Cazacu şi dăruitul harpist Ion Ivan-Roncea au oferit ca bis miniatura Moartea lebedei de Saint-Saëns, cu o
vibraţie expresivă de o sensibilitate cuceritoare, minunate pagini „pentru
suflet“.
Horia Andreescu a dirijat, după pauză, creaţii de
Richard Strauss, omagiat la 150 de ani de la naştere. Deloc întâmplător, a ales
partituri cu o coloristică bogată, care i-au permis să construiască planuri
diverse, uneori contrastante, fie în programaticul poem Till Eulenspiegel, fie în Dansul
Salomeei din opera Salomeea,
sonurile languroase, difuze, acumulându-se apoi într-un crescendo cu dezlănţuiri
aproape terifiante, ambele lucrări fiind realizate de orchestră cu o plasticitate
remarcabilă. Solourile de vioară (Mioara Moroianu – concertmaistru în acea seară)
sau cele ale suflătorilor, precum şi percuţia sau corzile au realizat momente
de transparenţă sau densitate cu totul speciale, bine echilibrate, într-o
construcţie unitară, fără excese, dar cu un efect generator de stări şi imagini
caleidoscopice, într-o atmosferă ce a cuprins întreaga sală. Iar aplauzele
entuziaste au răsplătit şi calitatea programului, şi nivelul interpretării unui
ansamblu care s-a întrecut pe sine, sub bagheta unui maestru care ştie cum „să
ducă“ orchestra pe coordonatele concepţiei sale artistice. Cu siguranţă, s-ar
fi dorit un bis.