La București, la 28 ianuarie 1886, în familia ministrului de
externe de atunci, Ion Lahovary, soția lui, Smaranda, o așchie mavrocordată din
neam de prinți fanarioți, cu care ne-a blagoslovit istoria de sub vremi, aducea
pe lume o pruncuță căreia i-au dat numele de Martha. Despre ea vom vorbi mai
departe, la distanță de 130 de ani.
Pe la paisprezece ani, era „frumoasă cum numa’n vis“. Răbdare,
prințe George Valentin Bibescu! Lasă-i timpului timp și trupului ei răgaz să
devină fruct bun de cules.
Când Martha a împlinit șaisprezece ani, prințul cel foarte
înamorat a fost dus la Papa din Vatican să ceară dezlegare, ea fiind catolică.
O voia grabnic în căsătorie pe juna copilă, nu că n-ar fi avut năbădăiosul
pretendent destule „izvoare“ în care să‑și stingă setea de amor! Cu ce l-o fi
„uns“ prințul pe înscăunatul Romei nu se mai știe, dar a obținut ce și-a dorit.
A urmat o nuntă ca-n povești și fata frumoasă a Lahovarilor a obținut prin
alianța matrimonială titlul de prințesă.
„Domnind peste el, domnesc peste un imperiu“
Lumea mondenă și deloc străină de literatură a Parisului din
prima decadă a veacului al XX-lea a început a manifesta un mare interes pentru
Martha Bibesco, foarte talenată și inteligentă, o splendoare de femeie care
bulversase lumea culturală a Franței. În jurul ei au început să roiască
pretendenții la iubirea sa: prințul Wilhelm, moștenitorul tronului Germaniei,
Churchill, fluturi de saloane precum filfizonul Marcel ori teribilul și
fulminantul Jean Cocteau. Martha însă ținea să-i fie respectat statutul de
femeie măritată prin care devenise prințesă: „Noblesse oblige!“.
Cât despre curtea pe care i-o făcea Wilhelm, Martha, rațională
foarte, își făcea socoteala și nota conștiincioasă în jurnalul ei: „Domnind
peste el, domnesc peste un imperiu“!
Dar inima ei ce avea de spus? Ei, asta e altă poveste care ține
„de un alt soi de rațiune de care rațiunea n-are știre“. Spre a rămâne în lumea
Bibeștilor, inima ei l-a recunoscut ca fiindu-i ales pe un văr al soțului ei –
discretul, sobrul, elegantul, rafinatul și nobilul Valentin. Acesta i-a dat de
înțeles că, pentru el, ea nu este decât „la femme de son cousin“.
Charles Louis de Beauvau Craon, un salonard frumos ca Apollo,
foarte râvnit de familiile din lumea bună posesoare de „pietre în casă“, a
făcut o pasiune devoratoare pentru „La Princesse Bibesco“. Nici Martha n-a
rămas de gheață. După nestăvilite elanuri de iubire, cu despărțiri și regăsiri.
El îi cere imperios să divorțeze și să devină doamna Beauvau că, de nu, el este
gata să încerce efectul pistolului asupra inimii.
Un palat în schimbul renunțării la divorț
Speriată că iubitul ei chiar ar fi în stare să-și facă felul,
inima Marthei este gata să depună armele. Numai că rațiunea prințesei Bibesco
este și de data aceasta la datorie. Drept este că au contribuit la hotărârea ei
și insistențele mamei soacre, Bibeasca, și promisiunile infidelului soț că
încheie cu crailâcurile. Ca să-și întărească prin fapte promisiunea, el cumpără
și-i dăruiește Marthei, cu acte-n regulă, Palatul Mogoșoaia.
Cu Palatul Mogoșoaia începe cu adevărat marea dragoste a Marthei
Bibescu. După ce-l restaurează în stil Brâncovenesc, îl umple cu artă și mobilă
de preț, făcând din el o reședință în măsură să rivalizeze prin eleganță cu
palatul regal. Îl deschide pentru
privilegiații demni să-i calce pragul, iar prima invitată este Regina Maria.
Deși nu era deloc străină de lux, Palatul Mogoșoaia al prințesei Bibescu
trebuie să-i fi stârnit purtătoarei de coroană regală o undă de dulce invidie.
Suspectată de spionaj
A urmat o „defilare“ de-a dreptul impresionantă de personalități
ale lumii politice, diplomatice, scriitoricești, istorice, jurnalistice, astfel
încât nu-i de mirare că Martha Bibescu trecea drept o Mata Hari de România,
informațiile obținute de ea în timpul conversațiilor printre „schisme, cântece
și jocuri“ cu iluștrii ei invitați ajungând și la Regele Carol, și la Maria, și
la Ferdinand și cine mai știe pe unde. Ar fi avut destule de aflat dintr-o
tăcere, dintr-un surâs, dintr-un gest al unui Churchill, Charles de Gaulle,
Alphonse al XIII-lea, rege al Spaniei, Gheorghe Tătărăscu, Nicolae Iorga sau
Pamfil Șeicaru.
Dar într-o zi, prin 1915, a ajuns la ea un diplomat englez pre
numele său Christopher Thomson, trimis prin România cu misiunea de a-i convinge
pe cei care mânuiau frâiele puterii de aici și care aveau un cuvânt de spus în
fața regelui ca România să treacă de partea Antantei. Ce o fi reușit diplomatul
în misiunea lui, nu mai avea importanță. Tot ce conta pentru el era faptul că
obținuse iubirea Marthei, care-l considera „leac vindecător al sufletului“ ei.
Iubirea, întreținută prin scrisori, a durat până la moartea maiorului englez,
în 1930, într-un accident aviatic.
Când Primul Război Mondial avea să lovească și România, Palatul
Mogoșoaia a fost devastat. Martha l-a adus la strălucirea dinainte
cheltuindu-și cea mai mare parte din resursele sale financiare.
Când au venit Legionarii la putere, Palatul Mogoșoaia a fost
răscolit și percheziționat în căutarea unor documente care să dovedească
trădarea de țară a Marthei Bibescu. N-au găsit. Când au venit comuniștii
trimiși de la Moscova să ne „fericească“ neamul, Martha Bibescu a ales exilul.
Alături de Dior, Charles de Gaulle și Proust
Ca și Pelișorul, Palatul Mogoșoaia a devenit în anii
comunismului casă de creație și odihnă (mai mult chiolhan) pentru scriitorii
români agreați de puterea politică. Cât despre moșiile, pădurile și alte
proprietăți ale Marthei Bibescu, acestea au avut soarta tuturor proprietăților
din România confiscate de ciuma roșie.
În Franța, la Paris, Martha a continuat să scrie. Cum s-a
nimerit să fie de multe ori în preajma lui Marcel Proust, nu ne mirăm că a
prins să scrie și romanul (între alte 40) „La bal cu Marcel Proust”. Fascinat
de frumusețea și de inteligența ei, Proust îi declara: „Sunteți nu numai un
splendid scriitor, prințesă, dar și un sculptor al cuvintelor, un muzician, un
sipet plin cu parfumuri, un poet.“
Martha Bibescu scria „Nimfa Europa“ atunci când inima ei s-a
oprit, la 28 noiembrie 1973. Avea 87 de ani. Odihnește în cavoul parizian al
Bibeștilor, la Père Lachaise. Pe placa de marmură stă scris: „Marthe Bibesco –
écrivain français“. Doar Țara sălciilor mai știe de o Martha Bibescu – scriitor
român. Dar ce știu sălciile!
