Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  LIFESTYLE  »  Cultură

Martha Freud sau experienţa autopsihanalizei

Viața Medicală
Claudia VOICULESCU vineri, 18 octombrie 2013
O carte incitantă, „Martha F. Viaţa mea cu Freud“, alcătuită de Nicolle Rosen şi apărută la Editura Lucman (2005), se bazează pe „corespondenţa“ Marthei Freud către doamna Hundinghton-Smith (jurnalistă şi scriitoare americană, născută în 1910), la şapte ani de la funeraliile soţului său, Sigmund Freud, din 26 septembrie 1939 (al Doilea Război Mondial începuse de trei săptămâni).
Scriitoarea îi cerea Marthei Freud să-i povestească, în scrisori, propria ei viaţă: „Astfel, a devenit la fel de fictivă ca personajul doamnei Huntington-Smith, care devine corespondenta ei. Imaginând că la vârsta de optzeci şi cinci de ani, după şapte de la moartea soţului, Martha îşi revedea viaţa şi ajungea, în cursul acestei rememorări, să o reconsidere, răsturnând, în acelaşi timp, legenda aurită creată în jurul inventatorului psihanalizei, am vrut să o forţez să iasă din umbră, recunoscându-i, în sfârşit, o personalitate şi chiar o anumită profunzime. (…) În acelaşi timp, această ficţiune este atât de aproape de realitate, încât ceea ce am imaginat mi se pare la fel de adevărat ca restul. Aici apare Martha reală, aşa cum reiese din documentele pe care le deţinem despre Freud şi familia lui. Nu inventez nimic în privinţa originilor, a contextului politic, a caracterului personajelor, nici chiar a aspectului lor fizic. Evenimentele istorice şi private pot şi ele să fie verificate. Sursele se găsesc în toate lucrările care tratează acest subiect“. Şi, deşi autoarea ne previne că e o ficţiune, citim cartea convinşi că scrisorile Marthei sunt autentice, scrise de chiar mâna ei, tentaţi să credem că autoarea doar ne incită prin această dezvăluire.
Martha ni se dezvăluie ca „o femeie cultivată şi cu simţul umorului“, deşi a stat toată viaţa în umbra soţului său, fără să se impună în niciun fel, îndeplinind doar funcţia de „servitoare a acestuia şi trăind cincizeci şi trei de ani de viaţă comună din amintirea pasiunii pe care i-a inspirat-o exprimată în aproape o mie de scrisori, în timpul celor patru ani de logodnă“. Aşa se face că, în 1951, când Martha a decedat, pe piatra mormântului său a fost scris: „Puţine căsnicii au fost la fel de fericite. Martha, mamă admirabilă, soţie admirabilă, făcea parte din categoria rară a bunelor gospodine în stare să păstreze la nesfârşit aceiaşi servitori. Confortul şi fericirea soţului erau mai importante decât orice altceva“. Şi aceasta numai pentru faptul că această femeie era încredinţată că atunci „când iubeşti pe cineva, înseamnă viaţă sau moarte“.
„Scrisorile“ către doamna Huntington-Smith din America, zece la număr, încep la 23 septembrie 1946 şi încetează în 30 septembrie 1947. Între ele, ca o continuare a destăinuirii, însemnări de jurnal dense, evocatoare ale vieţii ei şi ale contextului socio-economico-politic în care a trăit.
Martha evocă Hamburgul natal şi târguşorul Wandsbek, unde şi-a petrecut perioada logodnei sale şi unde mama ei a trăit până la sfârşitul zilelor. Apoi, mutarea familiei Freud la Viena şi părăsirea ei la 4 iunie 1938 (stabilindu-se în Anglia) din pricina prigoanei antisemite.
Martha ne poartă prin Viena, ne descrie viaţa social-economică, problemele şi atmosfera din propria familie, locul central ocupându-l, bineînţeles, Freud cu scrierile lui, cu elevele şi elevii lui pe care-i iniţia în ştiinţa psihanalizei (căreia el îi pusese bazele), cu stagiul lui în serviciul de neurologie la doctorul Maynert. Ne vorbeşte despre Freud, fumătorul de trabuc şi ţigări de foi (peste 20 pe zi, „constituind pentru el un adevărat drog“), consumator – un timp – de cocaină, despre „tabagismul său compulsiv“, despre pasiunea cu care colecţiona antichităţi greceşti şi romane, despre pasiunea lui pentru Roma (unde călătorea regulat încă din 1901), despre ambiţia de a deveni „celebru prin descoperirile lui“, despre faptul că nu-i plăceau teatrul şi muzica, despre boala şi operaţiile suportate, ca urmare a unei tumori maligne orale. Apoi scrie despre însingurarea ei petrecută după naşterea celor şase copii şi după ataşamentul exclusiv al lui Freud pentru elevi sau eleve care veneau să înveţe psihanaliza cu el, sau ataşamentul lui faţă de propria fiică, Anna; iar ea, soţia lui, „dată deoparte“, simţind că nu mai există nici pentru sine („Sigmund adoptase faţă de mine, de la început, o atitudine de respect amestecat cu autoritate. Pentru el eram fata ideală, pură, inocentă, ireproşabilă, ceea ce îi permitea să fie cavalerul meu, susţinătorul, ghidul meu. În acelaşi timp, n-am mai avut dreptul, din prima clipă, la cea mai mică libertate, la cel mai mic spaţiu al cărui stăpân să nu fie el, nici la o mărturie de afecţiune din partea altcuiva. Devenea un paznic sever, foarte atent la cei pe care îi frecventam şi, mai ales, de o gelozie bolnavă“. „Pentru el, sub autoritatea lui, trebuia să revin la copilărie“, dar, în acelaşi timp „să fiu ca o mamă pentru el. O mamă devotată, care să-i dăruiască întreaga ei dragoste, să-l prefere oricui, să fie zidul lui de apărare împotriva singurătăţii şi a încercărilor vieţii“). Aminteşte de lucrul lui Freud cu colaboratorii săi, cu pacienţii, până în ultima clipă. Scrie apoi despre corespondenţa lui cu Stefan Zweig, André Gide, despre apariţia cărţilor lui, despre anul 1930, când a primit Premiul Goethe, despre ateismul său.
Despovărându-se, în scrisori, de trecut şi încercând să decodifice ceea ce o făcuse să stea cât mai discretă în umbra umbrei soţului ei, a aceluia care „făcuse tot ce putuse să se delimiteze de originea lui, să devină un german adevărat“, deşi „mediul medical vienez manifesta faţă de el o ostilitate declarată“, mai ales după apariţia cărţilor sale, Martha aminteşte de primul Congres internaţional de psihanaliză de la Salzburg din 1907, plin de promisiuni, de moartea mamei lui Freud, în 1930, când el „avea şaptezeci şi patru de ani şi era foarte bolnav“ şi încă „nu scăpase de acea dominaţie sufocantă“.
Sosirea la Londra se petrece sub norii războiului care începuse deja prin invadarea Poloniei. Freud n-a mai apucat să treacă şi prin acest calvar… Şi nici să mai ştie că surorile sale, rămase la Viena, au fost arestate şi deportate la Theresienstadt, una murind de foame acolo, alta gazată la Treblinka şi celelalte două dispărute în lagărul de la Maly Trostinec. Martha află despre soarta avută de ele abia în urma procesului de la Nürnberg şi regretă că „din nişte mizerabile consideraţii materiale“ Freud nu le-a luat cu el atunci când au emigrat în Anglia. Ea, supusa soţului, regretă tardiv decizia lui: „ar fi fost cel mai îndreptăţit moment să mă revolt“.
Martha îşi mai aminteşte de prietenia şi colaborarea lui Freud cu Carl-Gustav Jung „care aplica metoda lui Freud bolnavilor săi şi-i apăra acestuia opera în public“, dar care, după apariţia propriei cărţi „Metamorfoze şi simboluri ale libidoului“, arăta că se despărţea de profesorul său „vrând să-şi urmeze singur drumul“. Freud n-a suportat acest lucru şi „după un schimb foarte violent de scrisori, s-a produs ruptura. Relaţia durase şapte ani“.
În notările dintre scrisori, Martha se analizează parcă după metoda psihanalizei soţului ei şi se descoperă în cea mai intimă trăire de femeie („Viaţa mea amoroasă a fost foarte scurtă!“), cu tot ce sperase ea ca tânără căsătorită. Face o analiză a situaţiei politice din Europa acelui timp, căruia nu-i dăduse importanţă atunci (Revoluţia din 1908 din Turcia, căderea Imperiului Otoman, anexarea Bosniei-Herţegovina la Austria, independenţa Bulgariei, războiul din Balcani din 1912 şi 1913). „Psihanaliza devenea cunoscută şi practicată în numeroase ţări, cam peste tot se înfiinţaseră societăţi de psihanaliză şi clienţii veneau de pretutindeni“. În familie, „Anna îşi făcea o intrare remarcată pe această scenă. În 1913, urma să împlinească optsprezece ani şi era ataşată de tatăl ei cum niciuna dintre surorile ei nu fusese vreodată. (…). Vorbeau despre tot felul de lucruri şi de psihanaliză în special. Adevărul e că făcuse o pasiune de când era destul de mică pentru munca tatălui ei (…) şi „a început să călătorească cu el“, apoi, „spre deosebire de surorile sale, în 1914 s-a înscris la o şcoală normală de învăţători şi, la sfârşitul studiilor, a devenit institutoare. Tatălui ei i s-a părut asta admirabil“.
Atentatul de la Sarajevo va fi scânteia care va declanşa războiul: „de la declanşarea războiului, toţi am manifestat un elan patriotic fără ezitare“. (…). În 1917, când Statele Unite au intrat şi ele în război împotriva noastră, situaţia s-a agravat şi mai mult. A devenit din ce în ce mai greu să găseşti de mâncare, cărbunele era raţionalizat şi am suferit de foame şi de frig“. În 1916 moare Franz Iosif, care condusese ţara 68 de ani. A fost începutul destrămării Imperiului Habsburgic.
Să fi vrut autoarea, în numele Marthei Freud, să-i facă un examen psihanalitic, punând-o să se explice, să se întrebe (raportându-se la celelalte personaje ce sunt evocate în carte) „de ce a acceptat să nu se impună în niciun fel şi să fie toată viaţa doar servitoarea soţului ei?“. Mai mult ca sigur, Martha şi-a iubit, admirat şi venerat soţul. Mărturie stau cei 53 de ani de căsnicie.

 

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 160 de lei
  • Digital – 103 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.