Titlul Umbra noastră cea de toate zilele
nu este o metaforă, cum poate am fi tentaţi să credem, ci un adevăr ilustrat de
la prima la ultima pagină a acestei cărţi în care documentarea şi literatura
împreună dau seama despre cât de lung şi dibaci era braţul securităţii, cât de
ubicuă vigilenţa sa. Subtitlul precizează: „Un DUI ca toate celelalte“, adică un Dosar de Urmărire Informativă, nimic mai
mult, pentru că asta spune tot. E o temă
despre care s-a scris şi, cu siguranţă, se va mai scrie şi cineva s-ar putea
întreba, nu fără un anume temei, la ce bun. Se ştie prea bine că tot
reprezentanţii acestui serviciu(!?) sunt acum în posturi de conducere sau au
pornit afaceri mari. Se mai ştie, de asemenea, că acest tip de instituţie nu
este o invenţie a socialismului, că a existat şi va exista, chiar în forme mai
rafinate şi perverse decât cele din „1984“ . Atunci, la ce bun o asemenea apariţie
care nici măcar nu vine în întâmpinarea goanei după senzaţional de care se pare
că nu dăm semne de oboseală? De ce aceste însemnări care o recomandă? Mai întâi
din conştiinţa unei datorii pe care o avem faţă de toţi cei care au fost victimele
acestei forme de teroare într-o
magistrală lecţie de demnitate pe care nu am reuşit să o înţelegem şi cu atât mai puţin să ne-o însuşim.
În
cartea lui Virgil Răzeşu nu întâlnim
nici urmă din acele metode „clasice“ ale securităţii româneşti şi dacă nu ar fi
fost fireasca sa curiozitate de a-şi cunoaşte „dosarul“, faptele s-ar fi
strecurat pe nesimţite în anonimatul
atâtor altora. Dar, cum scrie Nicolae M. Constantinescu, în Prefaţă, „Lucrurile nu trebuie lăsate la
voia întâmplării şi adormite odată cu trecerea vremii pentru că, aşa cum am
început să fim informaţi de ticăloşiile pe care le-au suferit în închisori
oameni nevinovaţi, la fel trebuie să cunoaştem şi agresiunile aduse unor
oameni aflaţi în stare de libertate, de
aceleaşi instituţii blestemate şi organe ale partidului.“ Înţelegem starea de
crispare a medicului scriitor când a reuşit să ajungă la celebrul CNSAS,
amintind de chemările la securitate. O
primă decepţie: cererea i-a fost satisfăcută doar în parte; adică i-au fost
date doar documentele dintre 16 aprilie 1985 şi 26 august 1988. Sincer, nu ne
mirăm câtă vreme ştim că mecanismul funcţionează în continuare, căci „s-a dat
drumul la prostime, măcar să vadă orice terchea-berchea din cauza cui a pătimit,
cine l-a chinuit şi l-a vândut şi cum să-şi
explice ceea ce n-o să dezlege în vecii vecilor” (s.n.) Pentru autor, toţi
cei care am trăit atunci, am avut „partea noastră de ticăloşire şi ticăloşie“,
însă cred că măsura ei este importantă, tocmai pornind de la faptul că „am
acceptat, am primit pâinea noastră cea de toate zilele din mâna celor pe care
îi desconsideram ori îi uram, mână mereu mai mişelnică şi mai crispată pe
gâtlej. Şi de ce ne-am eroi pe degeaba?! Nu am avut de ales“. Da, aşa e, primum vivere, dar cred că avem datoria
să cercetăm pentru ce anume „am primit pâinea“ şi, dacă vreţi, ce fel şi câtă
era. E nevoie de spirit de discernământ şi de nuanţă pornind de la dreapta cumpănire
din cuvintele „să dai cezarului ce este al cezarului şi lui Dumnezeu ce este al
lui Dumnezeu“.
E
folositor să amintim că termenul ticălos ascunde cu viclenie pe cel de frumos,
dând o măsură a incredibilei puteri de pervertire a omului. Etimologia este
aceeaşi, poveştile diferă. O variantă spune că negustorii greci de postavuri îşi
făceau reclamă la marfă strigând „ti kalos“, adică „ce frumos“, referindu-se la
ceea ce aveau pe tarabă. În timp, aceşti comercianţi au fost numiţi după
„cuvintele lor“ dar cu sens deviat pentru că aşa le era comportarea, de ticălos,
adică înşelători. Într-o altă variantă, grecii din Fanar venind în ţările
româneşti au fost uimiţi de frumuseţea locurilor şi spuneau „ti kalos“, apoi au
început să pună biruri din ce în ce mai mari. De aceea, când sărmanii români îi
vedeau, strigau de departe „Fugiţi, că iar au venit ticăloşii ăia!“.
Da,
Securitatea e fost (şi este!) umbra cea de toate zilele, întunericul care se ţine
după fiecare, peste care nu putem trece şi e important să cunoaştem cine dintre
cei din preajmă sunt purtători de întuneric pentru a nu-i lăsa să ne
contamineze. Motivaţie a existat şi
există – bani, funcţii, pensii suplimentare, tot felul de înlesniri, adică
nimic din ceea ce ar trebui să-i dăm lui Dumnezeu de la care am uitat că avem
„toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit“. Din câte am înţeles şi din
această carte, securiştii români s-au întrecut pe ei înşişi, făcând-şi din
„slujbă“ prilej de a plăti poliţe sau
pur şi simplu exersându-şi voluptatea de
a face rău, pentru că, trebuie să recunoaştem, există o asemenea voluptate.
Cert era că anumiţi oameni trebuiau supravegheaţi mai tot timpul, să spunem
preventiv(!?): dar dacă? Toate „jalbele“ au avut ca efect concret doar faptul că
doctorul Virgil Răzeşu nu a putut pleca la manifestări ştiinţifice internaţionale,
dar aceasta, trebuie să o spunem, nu era o excepţie, ci regulă pentru mulţi
specialişti, mulţi de notorietate internaţională.
Sub
înscrisul „strict secret“, dosarul de urmărire informativă cuprinde am spune
mai mult „vorbe de clacă“ , bârfe dacă ele nu ar fi un potenţial dosar de
încriminare pentru cine ştie ce pricină. Autorul le transcrie cu rigoare, apoi
adaugă comentarii care împing documentarul spre literatură. În total sunt 30 de delatori lucrând cu
zel în „serviciul secret de siguranţă naţională“. Medicul scriitor nu-i condamnă, înţelege, dar nu poate ierta că
nu l-au atenţionat, cu atât mai mult cu cât unii erau foarte apropiaţi; nu
poate ierta, „nici dincolo de moarte… înverşunarea cu care fie mi-au pus în
seamă lucruri neadevărate, scornite, inutile, fie că nu încercau măcar să
infirme mizeriile vărsate de alţii şi nu făceau decât să dea satisfacţie unor
persoane ignobile, pline de ură concentrată şi invidie fără limite“. Aici este
ticăloşia ale cărei măşti iradiază minciună şi ură; minciună şi ură care azi,
în democraţia de tranziţie, se manifestă mai puternic, învăluind în întuneric viitorul. O intuia psalmistul: „Când ajung sus oameni de nimic, nelegiuiţii mişună
pretutindeni“. Uneori, autorul abordează, cu îndreptăţire, un ton vindicativ:
„Cum să nu fiu revoltat pentru pretenţiile absurde din finalul DUI, care mă
declară, în cele din urmă, o persoană de prestigiu dar numai graţie grijii şi
acţiunilor temnicerilor mei, ca urmare a acţiunilor întreprinse de aceşti
netrebnici slujitori ai unui organism represiv, în scopul educării şi salvării
mele.“ Rămâi fără replică, poate, cine ştie, le datorăm chiar mulţumiri… Da,
securitatea ca instituţie „represivă şi criminală“ trebuie denunţată. Mă tem
însă că se va întâmpla cam ce s-a întâmplat cu aşa numita „desfiinţare a
cenzurii“, când ea şi „desfiinţată“ „presta“ cu mai mult zel. Desigur, nimic de senzaţie în paginile cărţii,
însă e înfăţişat ceva esenţial: prezenţa insidioasă a Securităţii care răpea omului identitatea pentru a o
maltrata după chipul ei hidos. Sub acest aspect, cartea prilejuieşte înţelegerea mecanismelor „siguranţei
statului“ şi, prin aceasta, starea de anomie din România contemporană.
Cartea e binevenită acum, când din motive neştiute
de muritorii de rând apar, uneori se repetă chiar, informaţii privind apartenenţa
la aceste servicii a unor nume sonore. Rezultatul? Niciunul. Ba da. Se atrage
atenţia că instituţia este „la datorie“, că încă deţine o competenţă şi expertiză de excepţie în manageriatul ticăloşiei. Şi totuşi. Ne încăpăţânăm să credem că în faţa
unei conştiinţe drepte, atât cât omul cel de sub vremi o poate avea, întreg
demersul unor asemenea servicii îşi vădeşte, mai devreme sau mai târziu, zădărnicia…
din păcate, după ce a făcut multe victime. O arată şi finalul cărţii în care
Virgil Răzeşu prezintă adevărata sa carte de vizită, nu aceea croită „ti kalos“
de informatori, şi unde sunt înşiruite numeroasele societăţi ştiinţifice care
l-au ales membru, atestând valoarea
activităţii sale de medic, om şi cetăţean. Lista este încununată cu titlul de „cetăţean de
onoare al municipiului Piatra Neamţ“. Poate pentru că la această calitate ţine cel mai mult, îl reprezintă în
cel mai înalt grad. 
