Uneori e bine să faci ceea ce trebuie la momentul
potrivit. (Frances)
Momentul potrivit pentru a-ţi lua viaţa în
mâini şi a decide ce vrei să te faci când vei fi mare? Cine ar putea pune
degetul pe hartă mai precis şi exact?
Variază. De la caz la caz, de la om la om, de la adult la adult. Fie că ai 16
sau 27 de ani, uneori e cam acelaşi lucru. Maturizarea e o chestiune de
context, de anturaj, de noroc, de foarte mult noroc şi mai ales de fler. Poţi
fi matur la 16 şi poţi copilări încă la 27 de ani. Frances are 27 şi pare mult
mai bătrână pentru unii oameni: cât de bătrână
par?/ Mai bătrână decât mine. / Mai bătrână de 27? / Nu. 27 e deja mult. Dacă
27 înseamnă că eşti bătrân, atunci când pari cu adevărat matur? Adevărat că
reperele s-au dat peste cap. Pentru generaţiile trecute, 27 de ani însemna deja
o carieră, un job mai mult sau mai puţin ok, o familie, un copil, o casă.
Acum, lucrurile stau altfel. Frances are 27 şi
trăieşte o dulce şi nevinovată copilărie. E o poezie de om. Naivă, dispusă să
invite în oraş un bărbat atunci când i se recalculează taxele şi primeşte bani
de la stat, dispusă să alerge prin cartier în miezul nopţii atunci când cardul
de debit nu e acceptat la restaurant. Frances visează la o carieră în lumea
dansului, dar nu disperă cumplit atunci când nu e angajată, ba chiar înlăturată
din compania pe lângă care se aciuase. Noul film al lui Noah Baumbach este un
poem vizual dedicat anilor de tinereţe petrecuţi în New York. Frances
Ha sau cum îţi petreci your 20s
in New York. Recunoscut deja
pentru filmele sale despre familii disfuncţionale, singurătate şi depresie,
Baumbach revine în atenţia publicului cu această comedie amară condimentată cu
accente ridicole. Un scenariu scris împreună cu actriţa principală, Greta
Gerwig, femeia cu care de altfel regizorul îşi împarte viaţa personală.
Frances este o neadaptată, dar în sensul jucăuş
al cuvântului. Nu o poţi judeca pentru maniera în care alege să-şi trăiască viaţa.
Împarte apartamentul cu cea mai bună prietenă a ei, Sophie – „Suntem aceeaşi
persoană, doar părul diferă“. Fix din acest motiv, refuză să se mute cu
prietenul său şi, drept urmare, se despart. Frances nu se poate ataşa de nimeni
altcineva. Chiar şi atunci când Sophie îi spune că vrea să schimbe
apartamentul, pentru ca peste puţin timp să se mute în Tokio cu noul prieten,
Frances tot nu se învaţă minte. Naivă şi inocentă cum o ştim. Ar putea trăi aşa
o veşnicie: fără stabilitate financiară şi emoţională, fără un job sigur,
schimbând adresele o dată la două luni. Mesajele seci apărute pe ecran
accentuează mobilitatea ei atât de fragilă.
Nu, Frances
Ha nu e deloc genul filmului de Oscar. Gerwig a primit o nominalizare la
Globurile de Aur, însă nu putea spera la mai mult, oricât de minunată este, în
naivitatea rolului. Până şi publicul e împărţit atunci când vine vorba de acest
film: unii îl consideră prea căutat (cu atât mai mult cu cât e alb-negru), prea
voit şi evident independent, cu un personaj lipsit de substanţă şi motivaţie.
Alţii îi apreciază defectele drept
calităţi. Dar tocmai aici e farmecul: Frances trăieşte precum respiră. E genul
de om care înaintează purtată de val: până şi decizia de ultim moment, de a
vizita Parisul – din care nici nu reuşeşte să vadă mare lucru – cu toate că e
falită şi stă pe capul unei colege timp de cinci săptămâni, nu denotă altceva
decât nesiguranţă şi singurătate. Ce e minunat în Frances Ha este că nu simţi disperarea şi sufocantul nod în gât.
Are un umor dulce amărui: blocată undeva între adolescenţă şi maturitate, în
acel purgatoriu plin de ironii din care nu învaţă nimic. Ba, dimpotrivă, pare să
fie izolată acolo pentru totdeauna. Iar Gerwig îşi asumă rolul până la capăt: îşi
distribuie până şi propriii părinţi în film. În rolul părinţilor, desigur.
„E ca şi cum ai privi
printre oamenii prezenţi la o petrecere şi ţi-ai intersecta privirea cu iubitul
tău. Doar o privire, nimic mai mult, dar acea privire va spune totul despre
voi. E sufletul tău pereche. E amuzant şi trist totodată, pentru că povestea se
va sfârşi. E acea lume secretă de care nu ştie nimeni altcineva. E acea
dimensiune a vieţii pe care uneori nu o percepem, deşi ea este acolo. Asta îmi
doresc de la o relaţie. Sau poate şi de la viaţă.“
Filmul lui
Baumbach e mai degrabă ambiguu decât apăsător, nu e genul de satiră sau lecţie
explicativă, ci o poveste sensibilă pentru tinerii adulţi. Ca în viaţă: toate
la timpul lor. Întotdeauna, indiferent ce-ar fi. Trebuie doar să laşi timpul să
se consume. Şi să ai răbdare.