Teatrul lui Teodor Mazilu a intrat, după moartea sa în 1980,
într-un con de umbră, însă în ultimul timp iese la suprafață, managerii
teatrelor descoperind cu surprindere actualitatea temelor și personajelor sale.
Piesa magnet, enigmatică, cu un destin frânt chiar din plecare a dat semnalul
sfârșitului teatrului realist socialist, vestind un nou dramaturg. Gogu, Sile,
Iordache, Gherman, Dobrișor, Clementina, Ortansa au țâșnit în teatru, acum 60
de ani, ca o bombă cu explozie întârziată în „Proștii sub clar de lună“. Piesa
a făcut ravagii în mentalitatea vremii și a dus la schimbarea aproape totală a
feței dramaturgiei românești, dinamitând pur și simplu așa-numitul realism
socialist și anunțând un dramaturg de talie și spirit european.
Omul Teodor Mazilu părea un boem care își petrecea cea mai mare
parte a timpului în crâșme sau la restaurantul Casei Scriitorilor de la
Mogoșoaia. Scria cronică de fotbal, deși părea un ageamiu în materie. Era un
scriitor harnic totuși, un băutor de cursă lungă și un degustător de farmece
feminine, care a suspinat pe sub ferestrele multor frumuseți ale vremii, făcând
„achiziții“ surprinzătoare, de care a fost mult invidiat de confrații săi. Sub
influența alcoolului și a farmecului feminin scotea panseuri caustice, aparent
inofensive, care ulterior au circulat sub forma unor glume prin peisajul
teatral bucureștean: „Ideea că scriitorul Băeșu ar fi influențat de Shakespeare
e falsă“, „aserțiunea că Dinu Săraru ar avea doar patru clase primare nu se
susține“. Acuzat că e fricos, dramaturgul ar fi răspuns: „Eu am văzut și oameni
proști și nu mi-a fost frică“. I se mai spunea și „Mazilu de seară“.
A scris o sumedenie de articole satirice, unele pe placul celor
ce diriguiau cultura, altele în răspăr, articole sportive, articole estetice și
de morală, foiletoane, romane, poezii cu iz de romanță, piese mai scurte, mici
bijuterii, dar și cinci piese mari care au întors pe dos mai toate temele
favorite ale realismului socialist, cu ajutorul paradoxurilor, atacând
corupția, ipocrizia, minciuna din viața socială. A adus pe scenă o „faună“
ciudată, atacul și l-a camuflat sub masca unor personaje cu grad mic, aparent
inofensive: gestionari, directori de cooperative, chelneri, inspectori
financiari, actori, actrițe sau pur și simplu șmecheri care respingeau
sloganurile normelor socialiste și care se extrăgeau sistemic, cu inconștiență,
de la normele etice cerute de partidul stat. Gogu, Sile, Gherman, Iordache,
Urecheatu, Gore, aparent intoxicați de dogmele așa-zisei morale a eticii și
echității socialiste, promovate de regimul de tristă amintire, sunt de fapt
niște delapidatori, dar și oameni întreprinzători, care își recunosc deschis
ticăloșia. Partenerele lor, indiferent că le cheamă Clementina, Ortansa,
Gabriela, Vasilica ori Camelia, sunt când cinice, când tandre, de fapt sunt
niște șmechere și escroace sentimentale, dornice de îmbogățire și de trai
leneș, în căutarea unei vieți în care apetitul sexual să fie pe primul plan,
alături de o valabilă bunăstare socială.
Criticat că nu a adus pe scenă și un personaj cinstit, Mazilu a
creionat în răspăr tipul personajului pozitiv, Emilian, care se zbate precum
eroii romantici de altădată între datorie și pasiune, intrând în competiție
pentru farmecele feminine ale Ortansei lui Gogu, care mimează remușcări
existențiale de genul – „în câte combinații necurate m-am băgat și totuși
mirosul liliacului mă tulbură ca pe vremea când eram cinstit“.
Pe autor l-am cunoscut în urmă cu 54 de ani, când făcuse o
scurtă pasiune pentru colega mea Paula Chiuaru, modelul în carne și oase ale
Ortansei și Clementinei. Împreună am degustat multe băuturi, ascultându-i
panseurile. Despre puseul său emoțional din anii aceia am scris, ulterior, o
piesă intitulată „Paula și Teodor“ sau „Dosarul curvelor“, care încă n-a văzut
lumina rampei.
Spectacolul Teatrului Național din Timișoara a fost montat de
Ion-Ardeal Ieremia și s-a apropiat în galop de textul lui Mazilu,
actualizându-l, fapt ce i-a dat posibilitatea să înfățișeze personajele de
parcă ar fi oamenii de azi, căutați și ridicați de DNA sau DIICOT, singura
deosebire fiind că aceste instituții se numeau atunci Controlul financiar.
Regizorul trebuie felicitat pentru corespondențele actuale pe care le-a găsit
piesei și mai ales implicațiilor ei. De felicitat este și distribuția excelentă
pe care a alcătuit-o și extraordinara performanță artistică pe care a obținut-o
cu interpretul principal. Ion Rizea mi se pare unic, deși am văzut mulți
interpreți ai acestui rol. Interpretele Clementinei (Cristina König), Ortansei
(Claudia Ieremia) și Vasilicăi (Alina Chelba) au oferit ipostaze originale
rolurilor sale, prin jocul inteligent, uneori pe muchie de cuțit. Apar în
compoziții suculente Romeo Ioan și Ana Maria Cojocaru, „transferați“ în spectacol
din părinții Ortansei în părinții lui Emilian, dintr-un motiv deocamdată
misterios. Mai apar Nicolae Pârvulescu (comentator), Flavius Retea (cameraman),
Toth Iosif și Tiberiu Horduț îmbrăcați în haine preoțești, fără nicio substanță
și fără nicio vină. Este de apreciat decorul simplu și la obiect, semnat de
Mihai Vălu, și costumele create de Alina Lățan.
„Proștii sub clar de lună“ de la Timișoara au făcut publicului
bucureștean o impresie excelentă la cea de-a 14 ediție a Festivalului Comediei
de la București, în pofida faptului că juriul a preferat alte spectacole și
alți interpreți.