Stimate domnule prof. dr. Florin Mihălţan, înţeleg şi împărtăşesc nemulţumirea dumnea­voastră, publicată în „Viaţa medicală“ sub titlul: Un tramvai numit „breaking news“. Într-adevăr, televiziunea – pe care, vorba inspiratei mele colege de pagină Paula Romanescu, subsemnata o „bălăcăreşte“ necontenit (dar o şi iubeşte) – ignoră prea adesea lucruri de neignorat. În ziua accidentului de pe linia tramvaiului 41, cei care doriseră anterior să vă fie gazde au anulat brusc şi fără remuşcări discuţia despre o importantă campanie de Ziua astmului, dedicându-se plenar accidentului. Şi nu doar cu dumneavoastră procedează aşa. Da, crimele se săvârşesc nu numai prin comitere, ci şi prin omitere. Să intervină CNA, spuneaţi? Nu, domnule doctor, corpul medical şi numai el poate să intervină, dar nu oricum. (Nu cereţi – vorba prof. dr. Gavril Cornuţiu – „croitoreselor“ să intervină în treburi care nu intră în competenţa şi responsabilitatea dom­niilor lor!) Aici e problema: limbajul medical, oricât de accesibil, e destul de departe de defectele dar şi de marile avantaje ale limbajului jurnalistic. Să recapitulăm: jurnaliştii învaţă de timpuriu că „un câine a muşcat un om – nu e o ştire“ (cu excepţia cazului când omul e diplomat japonez şi muşcătura e letală); ştire poate fi numai: „un om a muşcat un câine“. Ştiristul contează deci pe neobişnuit, pe nenatural, pe ilogic, pe nefiresc, pe certăreţi notorii, pe răufăcători, pe alienaţi grav, pe accidentaţi, pe incendii, pe cutremure şi inundaţii, când se întrec în imagini „dure“. („Concurenţa are flăcări mai mari ca noi“, i se reproşează cameramanului care n-a scos totul dintr-un incendiu la mânăstire. „Dar un călugăr la noi plânge mai tare ca la ei“, vine răspunsul.) Contează, însă, ştiristul, concomitent, pe obişnuit, pe apropiat – la propriu şi la figurat. Se transmite, adică, ceea ce se receptează fără efort sau chiar îi induce telespectatorului o oarecare relaxare. Ceea ce nu-i umileşte nivelul de şcolarizare sau de cultură generală, el să priceapă ce se întâmplă pe ecran fără prea multe explicaţii. Mesajele să fie „cu poveste“, să prezinte, adică, fapte concrete şi încleştări conflictuale, cu punct culminant şi cu deznodământ. Dacă, dimpotrivă, telespectatorul nu este solicitat emoţional, postul nu face rating, publicitatea scade, banii nu vin şi jurnaliştii pot fi disponibilizaţi. În acelaşi timp, incultura medicală face ravagii. Un intelectual de vază combătea cu sârg pe ecran „virusul tuberculozei“, iar în acel „breaking news“ care v-a supărat, reporterul relata că Salvarea vine „cu pansamente“ în timp ce martorii accidentului făcuseră cu toţii (ne informa, doctă, „croitoreasa“) „atacuri de panică“. De mesajele bine gândite ale medicilor înşişi e nevoie ca de aer. Chiar acum când vă scriu, domnule doctor, jurnalista Liana Stanciu – mult încercată din punct de vedere medical – evocă situaţia grea a personalului medical dintr-o secţie de oncopediatrie şi, adresându-se autorităţilor, se roagă pentru deblocarea posturilor. Jurnaliştii fac deci ce pot. Medicii însă ar putea face infinit mai mult. Pentru că ei şi numai ei se află în interiorul faptelor, în pline şi neştiute conflicte, după care, de regulă, apare deznodământul, favorabil sau nefavorabil. Dacă prezentăm la TV numai deznodământul – ratingul scade. Dacă strigăm „Salvaţi Institutul Cantacuzino!“, poate creşte ratingul (jurnaliştii ajută), dar e cam târziu pentru Institut. Eram buni dacă anticipam. Dacă reuşeam să depistăm la timp sinucigaşii din Institut şi de jur-împrejur, dacă făceam profilaxia adecvată, inclusiv prin media. Am crezut, cândva, că studenţii medicinişti ar merita un training serios în jurnalism. I-am invitat la Radio România, pentru un „atelier radiofonic“ de câteva luni. Au venit în număr mare dar, dintr-o neînţelegere probabil, înainte chiar de a face primii paşi în jurnalism, m-au întrebat cu cât îi plătim. Ceva merită însă făcut. Prezentasem nu demult o propunere pe care n-a băgat-o nimeni în seamă şi îmi permit s-o repet acum pentru dumneavoastră. Nu ştiu cum am ajuns în contact pe e-mail cu asociaţia americană „Medicii pentru Responsa­bilitatea Socială“. Ei îmi trimit mereu ştiri despre campaniile la care mă invită să particip personal pentru a îmbunătăţi reglementări, legi şi atitudini ale mai marilor SUA faţă de breaslă. Din păcate, nu le pot fi de folos. Ei nu se descurajează, pentru că până şi gândul meu solidar ar putea avea un efect benefic. La noi aş vrea să fiu de folos. Dar noi nu suntem încă „Medici pentru Responsabilitatea Socială“.