Nu de
o echipă a medicilor sau a personalului medical este vorba, ci de o medicină făcută
în echipă de medici şi „paramedici“, la fel ca la SMURD. După cum bine am văzut
de fiecare dată, urgenţa şi descarcerările cer intervenţii prompte, bine
conduse, perfect coordonate. Dar la accidentul cu autocarul, cei şase căţărători
muntenegreni, care întâmplător se aflau în zonă, cu minunatele lor frânghii cu
tot, erau totuşi prea puţini pentru aproape 50 de victime risipite în prăpastie.
Şi aici, ca la SMURD, a intervenit prompt, bine condusă şi perfect coordonată,
o variantă a ceea ce putem numi medicina de echipă. Au fost de-ajuns un medic
în prăpastie (unul dintre căţărători era medic) – care să stabilească ordinea
evacuărilor – şi o coordonatoare ad-hoc (soţia unui căţărător) la buza prăpastiei,
care le spunea tuturor ce s-a întâmplat şi cum anume ar putea ajuta ei înşişi
la scoaterea victimelor. În scurt timp, pe una dintre frânghii erau înşiraţi
aproximativ 100 de oameni care îşi dădeau din mână în mână răniţii spre ieşirea
din prăpastie. Nu e greu de imaginat cât de importante au fost pentru cei în
cauză promptitudinea intervenţiei şi căldura braţelor omeneşti.
Dar
suferinţele omului, chiar şi urgenţele, chiar şi descarcerările nu sunt doar
fizice. Folosind metafora drumului, pe drumul vieţii oricărui om riscurile apar
la tot pasul: de la „simple“ ciocniri – pe sens şi contrasens –, curbe
periculoase, pante abrupte, boli ale vitezei, drumuri întrerupte, blocaje, căderi
de stânci, inundaţii, drumuri „în lucru“, cu sau fără depresii, anxietăţi,
atacuri de panică, pentru că nu contează atât valoarea obiectivă a factorului
de risc ce se abate asupra cuiva, cât contează valoarea lui subiectivă.
Medicina astăzi priveşte tot mai frecvent psihicul şi spiritualitatea ca
paznici fideli ai bunăstării noastre fizice (o teorie recentă susţine că însuşi
cancerul apare când slăbeşte obişnuitul safe
mode) chiar dacă, în viaţă, fizicul (aidoma acelor trunchiuri de arbori
care am văzut că pot ascunde ţigări de contrabandă) pare să aibă un rol precumpănitor,
şi nu emoţionalul. S-a dovedit că marile şocuri emoţionale pot trece direct în
corpul fizic, deteriorându-l, fără să mai fie înregistrate în memorie. Primul
ajutor într-un astfel de caz este un fel de „descarcerare“ de emoţional,
printr-o potrivită comunicare interumană şi prin aşa-numitul „travaliu de
doliu“.
După
remarcabilul exemplu al acelui uluitor SMURD, nu s-ar putea, oare, schiţa un
proiect la fel de complex (şi de greu realizabil, necesitând energie şi dăruire
gen Raed Arafat) pentru managementul itinerarelor riscante de pe drumul vieţii
unei comunităţi? S-ar putea numi serviciu,
nu „punct de prim ajutor“, ca până nu demult (de unde cineva ar putea primi cel
mult un antinevralgic, nu şi sprijinul de care are nevoie). Serviciul ar fi
unul de Management al Urgenţelor şi Descarcerărilor emoţionale – SMURD(e).
E doar datoria psihologilor şi a medicilor psihiatri să
intre într-un asemenea proiect – spuneţi? Urgenţele şi descarcerările
doctorului Arafat nu reveneau anterior medicilor de pe Salvare? De ce a fost
nevoie şi de altceva? Şi ce s-ar fi întâmplat cu accidentaţii noştri din
Muntenegru dacă, în loc de peste o sută de salvatori, ar fi avut numai şase?
Medicina de echipă este o medicină a tuturor.