Primul Mare Război – la Grande Guerre – se încheiase. Lumea avea nevoie să uite urâtul,
să se distreze, să danseze, să iubească, să trăiască liber. Era perioada
„anilor nebuni“ – les années folles. „Centrul“
lumii artistice era în Montparnasse. Baluri, carnavaluri, alcool, droguri, artă,
amoruri, sărăcie, vânători de tablouri pentru care se plătea preţul unui prânz
stropit cu un pahar de vin. Vânaţii – Modigliani, Soutine, Valadon, Utrillo,
Fernand Léger, Chagal, Zadkine etc. Asociaţiile de artişti ruşi, scandinavi,
americani dădeau multe petreceri, la care participau, pe lângă Gertrude Stein,
Hemingway, Dos Passos, Fitzgerald, Ezra Pound, Man Ray, Joyce, T. S. Eliot, şi
foarte rezervatul sculptor Constantin Brâncuşi, dar şi Picasso, Tzara, Cocteau…
Zicea Apollinaire: „În Montparnasse se bea şi se dansează, se fumează şi se
iubeşte, se scrie şi se pictează (…). Fiecare vrea să-şi trăiască viaţa,
reinventând dragostea ca pe o doctrină estetică sau un mod de a picta. Aici se
trăieşte liber. Iată cheia: amor
liber, artă liberă“. Toate bune şi… frumoase, numai că artiştii erau foarte
liberi să cam moară de foame (nu şi de sete, că se mai găsea mereu câte cineva
cu un pahar disponibil).
În Parisul anilor nebuni avea să poposească
şi un tinerel polonez – Zborowski – cu trei parale în pungă, să urmeze ceva
studii pe la Sorbona. Isteţ, aventurier, simpatic, bun la toate, tânărul îşi
investeşte „averea“ în desene semnate de pictori necunoscuţi (unul se chema
Modigliani…), pe care le şi plasa, până la căderea serii, unor colecţionari
anonimi, cărora banii nu le lipseau, dar care nu voiau să-şi dezvăluie
identitatea. Unul dintre aceştia a fost „descoperit“ abia în 2012… Se numea
Netter. Prenumele Jonas nu i-l ştia mai nimeni. Doar cei doi copii ai săi, un
fiu şi o fiică. Fantomaticul Jonas Netter (1868–1946) era un bogat industriaş
care trăia la Paris cu acte cu adevărat false, ducând o existenţă
cvasiclandestină. Simţind că era momentul să se lanseze pe piaţa operelor de
artă, a început să achiziţioneze masiv, prin intermediul lui Zborowski,
singurul intermediar între colecţionarul din umbră şi pictori. Aşa au intrat înColecţia Netter lucrări de Utrillo,
Soutine şi, mai cu seamă, Modigliani, cu care
Zborowski încheiase un acord de
exclusivitate pentru întreaga producţie a artistului, în schimbul unui
„salariu“ de cincisprezece franci pe zi (plătiţi, bineînţeles, de Netter).
Corespondenţa dintre artist şi intermediar este concludentă, prin tragismul ei.
Scrisorile lui Modigliani sunt tot atâtea rugăminţi de a i se trimite banii
promişi, cele ale plătitorului vădesc plictiseala „omului serios“ inoportunat
cu mărunte fleacuri care-l abat de la afaceri mult mai importante…
Şi iată-ne acum! La Pinacoteca din Paris, până la 9 septembrie 2012, sunt expuse 124 de
lucrări semnate de Modigliani, Soutine, Kisling, Utrillo, Valadon. Din Colecţia Netter. Lucrări care, de un
secol, au fost ascunse de ochii celor ce-şi poartă în seiful cald al sufletului
nepreţuite colecţii din marea zestre a lumii de frumuseţi. Lucrări parcă
fericite să vadă lumina din ochii celor care vin să le admire. Şi nu sunt puţini.
Am fost printre fericiţii care s-au
întâlnit cu „exilatele“ comori. Veni,
vidi şi… vă spun. Merită să ajungi la Paris în vara asta, pentru o
întâlnire de neuitat cu marea artă a „anilor nebuni“ din Montparnasse. Nu de
alta, dar dacă lucrările acelea vor fi puse din nou la păstrare pentru un alt
secol, s-ar putea ca timpul să nu ne mai ajungă până la o viitoare întâlnire…
Şi mă
întreb: câte alte minuni sunt zăvorâte în seifurile-cavouri de lux ale băncilor
lumii, în aşteptarea unui timp în care (în transfer spre alte seifuri) să se…
întâlnească şi cu noi, adevăraţii „colecţionari“ de tablouri, pentru care
retina ne este seif fără lacăte. Binecuvântaţi fie colecţionarii-colecţionari,
cei care înţeleg că banii nu sunt decât izvorul din care nasc marile fluvii de
lumină, însemnate cu nume de artişti nemuritori – sărmani muritori în trecerea
lor sub soare.
