Avem din ce în ce mai des ocazia de a vedea, la noi acasă,
expoziții de fotografie abordând tematici dintre cele mai variate. Una dintre
ele este și evenimentul organizat de Delegația Valonia Bruxelles la București
și Muzeul fotografiei din Charleroi, în parteneriat cu Muzeul Național de Artă
al României: expoziția „Gustave Marissiaux – O poetică a privirii“, care poate
fi vizitată până la sfârșitul lunii ianuarie 2016.
Numele autorului nu este dintre cele mai răsunătoare din istoria
fotografiei, cel puțin în prezent, dar este un artist de la începutul secolului
XX, celebru în epocă și foarte apreciat de contemporanii săi, atât în Belgia,
cât și restul Europei și SUA. Liniștea care s-a așternut în legătură cu numele
și creațiile sale se datorează și faptului că de la moartea artistului, în
1929, negativele au fost lăsate în grija văduvei sale, Lucy Chauvin, a cărei
dispariție în
1970 ar fi trebuit să fie urmată de distrugerea plăcilor
fotografice. Din fericire, persoana însărcinată cu această ingrată misiune nu o
duce la îndeplinire, impresionată de frumusețea pe care o descoperă. Abia în 1994,
după ce Muzeul fotografiei din Charleroi a preluat fondul de imagini semnate
Gustave Marissiaux, acestea revin în circuitul public, ocazional fiind expuse
și în străinătate.
Dacă trecem pragul sălilor „Kretzulescu“ ale MNAR, având în
minte felul în care sunt prezentate de obicei imaginile fotografice la
manifestări similare, vom avea parte de o surpriză de proporții inverse față de
dimensiunea fotografiilor de pe simeze. Trăind înconjurați de panouri
publicitare care sunt, la propriu, cât casa, vizibile de la mare depărtare,
avem nevoie de un răgaz de timp pentru a ne transpune în universul aproape
miniatural al lui Marissiaux, pe care trebuie apoi să îl explorăm pe îndelete,
fără grabă, pentru a-i putea pătrunde farmecul și profunzimile.
Curatoarea expoziției, Stéphanie Bliard, a structurat cele 90 de
lucrări în două zone distincte. Prima în care pătrundem este menită să ni-l
prezinte pe Gustave Marissiaux cu ce are el mai valoros și reprezentativ, ca o
ilustrare a apartenenței sale la curentul pictorialist belgian. Vedem astfel,
transpusă în fotografie, dragostea artistului pentru pictură, cea care i-a fost
reper și sursă de inspirație permanentă în întreaga sa carieră. De la peisajele
de călătorie, la nudurile și studiile de portret ale unor tinere fete, și până
la imaginile din studioul său, care ne duc cu gândul la tablourile lui Vermeer,
toate păstrează ceva din atitudinea și sensibilitatea specifice unui pictor,
prin modul în care abordează de fiecare dată subiectul ales. Și poate cea mai
elocventă dovadă a pasiunii sale pentru pictură este interesul deosebit pe care
l-a avut pentru mijloacele de a obține fotografii în culori, într-o vreme în
care existența unor asemenea imagini era, pentru cei mai mulți, doar o fantezie
imposibil de atins. Acest interes l-a făcut pe Marissiaux să fie unul dintre
puținii utilizatori constanți ai metodelor de colorare a fotografiilor care
erau, în acea epocă, extrem de laborioase (vedem ilustrat în expoziție
procedeul Sury, inventat de un chimist, prieten al artistului).
Pășind în cea de-a doua
sală, descoperim chintesența creației lui Marissiaux, viziunea sa artistică,
prin fotografii realizate în primul deceniu al secolului XX, în care imaginilor
surprinse în timpul călătoriilor în Italia ori din Franța sau Belgia le sunt
opuse acelea, nu mai mari decât o carte poștală, realizate la mina de huilă din
Liège, pentru Expoziția universală din 1905, la solicitarea Sindicatului
minelor. Deși contrastul între cele două serii de fotografii poate părea ca o
prăpastie de netrecut, în fapt chiar și în imaginile din zona industrială se
simte sensibilitatea fotografului-artist, ce reușește să găsească armonie
și
poezie chiar și în mijlocul unor oameni obosiți, prăfuiți, îmbătrâniți înainte
de vreme, care muncesc în măruntaiele pământului și printre construcții
colțuroase din piatră și oțel.
Și dacă nu sunteți convinși deja că o vizită la această
expoziție merită să vă desprindeți de alte activități, îl lăsăm pe însuși
Marissiaux să vă provoace, prin cuvintele rostite la o conferință despre artă
și fotografie din 1895: „[artistul] dă farmec operei dacă îmbogățește
caracteristica subiectului prin ideea sa, chiar prin sufletul său. Sufletul
acesta e cel care vibrează, care ne atrage, care ne emoționează“.
