A
venit toamna, teatrele şi-au redeschis porţile. S-au aprins din nou luminile
rampelor, actorii fiind pregătiţi să evolueze într-o nouă stagiune teatrală, cu
un repertoriu stabilit de directorii-manageri, înţepeniţi de ani buni în
posturile lor. A fost o minimă şi timidă încercare de a-l înlocui pe
nebunaticul director al Teatrului Mic, dar încercarea a eşuat: „Floooriiin Căăăălineeeescu“
va fi în continuare la cârma Teatrului Mic, asemenea Ipistatului din „D’ale
carnavalului“, care organiza o tombolă de câte ori voia şi câştiga tabachera
spre mirarea chiar a sa. „Iar eu, domnule, închipuieşte-ţi ce noroc“. „A murit
francul“, e posibil să fi exclamat directorul adjunct.
Eugen
Ionescu, creatorul aşa-numitului „teatru al absurdului“, privit la început cu
mefienţă, ulterior însă bucurându-se de un imens succes pe tot mapamondul, a
revenit de curând în forţă pe scenele româneşti, după ce ani de zile, din cauza
declaraţiilor tranşant negative despre regimul comunistoid al lui Nicolae Ceauşescu,
fusese pur şi simplu, interzis. Unele din piesele sale, ca „Rinocerii“, „Ucigaş
fără simbrie“ sau „Regele moare“, semnate de regizori prestigioşi ca Lucian
Giurchescu sau Mony Ghelerter, au prilejuit excelente spectacole pe scenele
teatrelor româneşti, mult peste valoarea celor din străinătate.
Cariera
literară a lui Eugen Ionescu a culminat cu adoptarea de către francezi (care
l-au denumit Ionesco), alegerea la Academia Franceză şi urcarea pe scena de la
Comedia Franceză a capodoperei sale „Setea şi Foamea“ (text neatins încă de
teatrele din România). După evenimentele din decembrie ’89 firul întrerupt a
fost reluat, însă cu o serie de piese mai inofensive („Lecţia“, „Harababura“).
„Noul
locatar“, premiera Teatrului Nottara, este un spectacol bine lucrat, cu multă
migală, seriozitate, chiar cu măiestrie de unul dintre cei mai serioşi regizori
de astăzi: Tompa Gabor, autorul unui percutant spectacol cu „Hamlet“ la Teatrul
Naţional din Craiova, în urmă cu aproape 18 ani. Încă dăinuie în amintirea
multor oameni de teatru acest spectacol, mai ales prin transmiterea lui la
televizor, cu ocazia împlinirii a 450 de ani de la naşterea lui William Shakespeare, pentru care
regizorul a fost răsplătit la vremea respectivă cu premiul UNITER pentru regie.
Piesa
are un subiect simplu, chiar simplist. Un locatar, sau mai pe româneşte, un
chiriaş (fără nume) se mută într-un apartament gol şi începe să-şi comande
mobilierul. Mobilele sosesc pe parcursul piesei, aduse de doi hamali, în ritm
susţinut, până când, la final, asfixiază spaţiul existent al apartamentului
(de fapt, o simplă cameră). Ritmul sosirii şi aducerii mobilelor – de la mese,
măsuţe, gheridoane, scaune, fotolii, taburete, lăzi, cufere, canapele şi saltele
la bufete mai mici şi mai mari, chiar şi a unei console –, de cei doi hamali
(Gabriel Răuţă şi Ion Grosu), pe muzică celebră din opere, dau şi ritmul spectacolului,
bine dozat, cu precizie de ceasornicar, trezind când uimire, când stupoare,
uneori chiar veselie.
În
final, mobilele prind viaţă, pătrunzând în apartament prin tot felul de deschizături
şi orificii, chiar singure. În acest timp, noul locatar scoate dintr-o ladă o
frânghie ca un laş de spânzurătoare, stârnind ilaritate, punându-ne, evident,
în faţa unei parabole simple, dar bine ticluite: acumularea iraţională de
obiecte (simbolizate de mobilă) ajunge să sufoce omenescul, sub presiunea lor,
omul devenind un mecanism care pierde contactul cu spiritualitatea.
Spectacolul
regizat de Tompa Gabor ne prezintă mai multe surprize. Una dintre ele ar fi că
pe misteriosul şi tăcutul nou locatar îl interpretează, constituind o premieră
în teatrul românesc, actorul belgian Francisco Alfonsin. El reuşeşte, în ciuda
textului minim pe care îl are, rostit în diverse limbi, chiar şi în română, să
contureze cu mijloace simple o faţă imobilă, un personaj ciudat, extrem de
misterios care dă ordine scurte şi precise celor care-i aduc mobila, direcţionându-i ca un adevărat căpitan de vas.
Altă
surpriză o produce actriţa Ada Navrot, în rolul unei excesiv de vorbăreţe portărese,
personaj clasic în dramaturgia Ionesciană. Ea susţine şi întreţine, cu aplomb,
ca un adevărat arlechin, mai toată prima parte a piesei, constituindu-se
într-un adevărat tur de forţă. Rar am putut vedea pe scenă atâta inventivitate,
atâta poftă (de vorbă şi de bârfă), atâta harţag ca în interpretarea Adei
Navrot. Ar merita cu siguranţă un premiu.
După
excelentele decoruri concepute pe mai toate scenele teatrelor din capitală şi
din provincie, decorul straniu al camerei „noului locatar“ conceput de
scenograful Helmut Sturmer nu mai produce nicio surpriză. De asemenea, nu se
poate trece cu vederea truculenţa costumelor concepute de Corina Grămoşteanu.
În
final pot spune că am asistat la un spectacol de mare calitate artistică, în
care toţi participanţi şi-au adus contribuţia creatoare, atestând un licăr de
speranţe pentru noua orientare posibilă a Teatrului Nottara.