Am fost prezent la „lansarea la apă“ a cărţii
inspirat numite Opriţi dricul, mortu’ ăsta n-a dat plicul! – Editura Princeps
Multimedia, Iaşi, 2013. Scriu despre o „lansare la apă“ gândind la situaţia în
care autorul a acordat cândva şi asistenţă medicală specializată „vaporenilor“
de la Transporturile Navale ale României.
Îl cunosc şi îl admir pe dr. Nicolae Bacalbaşa din ceea ce spune
la televizor şi din ceea ce scrie cu mult har. Bibliografia sa, aparent
„nemedicală“ (fiindcă mai toate scrierile sale sunt „împănate“ cu adevărate
microcursuri de specialitate!), numără până acum, după ştiinţa mea, şase apariţii
editoriale absolut unice în arealul publicistic medical românesc.
„Anestezia colocvială“, Editura Didactică şi
Pedagogică, 2005, este măcar pentru mine ca medic chirurg, sper că şi pentru
colegii anestezişti reanimatori, o carte plină de învăţăminte clinice, de poveţe
profesionale şi delectări intelectuale.
Fiindcă recent a apărut şi în
cinematografele de la noi, după proiecţia de la Festivalul de la Cannes, a şasea
versiune a romanului lui F. Scott Fitzgerald „Marele Gatsby“, cu Leonardo
DiCaprio (după umila mea părere de cinefil sporadic, un „Mic Gatsby”,
comparativ cu versiunea carismatică interpretată de Robert Redford în 1974) încerc
o mică divagaţie de la subiect. Vă invit să vă gândiţi la cartea în discuţie,
la film şi să priviţi coperta a patra a cărţii dr. Nicolae Bacalbaşa. La fel ca
în toate ecranizările celui mai bun roman al lui F. S. Fitzgerald, pe
respectiva copertă tronează un ochi! Nu este ochiul iscoditor al doctorului
Eckleburg din cartea amintită, ci este „ochiul iscoditor al doctorului Nicolae
Bacalbaşa privind prin gaura cheii dispusă la o uşă care se doreşte a nu se închide
în urma celor scrise“, evident de autor.
Din cartea anterior
amintită, „Anestezia colocvială“, am reţinut un aforism plin de înţelesuri uşor
amare pentru un chirurg: „Chirurgul nu este decât un sălbatic înarmat cu un
bisturiu“. Am aflat că autorul „zicerii“ a fost Henry Hill Hickman, medic
englez, mort la 29 de ani, socotit „nebun, utopic şi extravagant“ de către conaţionalii
săi şi care, în 1830, a profeţit posibilitatea introducerii anesteziei generale
la om.
Aflând aceste lucruri
îi înţeleg parcă mai bine pe colegii anestezişti, precum şi pe dr. Nicolae
Bacalbaşa. Pe alocuri, autorul pare mai blând cu amărăştenii de chirurgi
cantonaţi într-o meserie ce pretinde şi abilităţi manuale, nu numai
conceptuale. La pagina a opta a cărţii expune o lozincă ce a stăruit în
cabinetul anesteziştilor gălăţeni prin anii ’80: „Chirurgi, operaţi chiar şi fără
diagnostic, anestezistul e cu voi!“. Pe contrapagină este aşezată sentenţios o
„zicere“ la fel de spumoasă: „Un chirurg bun merită un anestezist bun. Un
chirurg idiot are absolută nevoie“.
Personal, sunt
convins că am învăţat multe din aceste „hârjoneli“ profesionale, specialităţile
noastre fiind condamnate să colaboreze precum doi fraţi siamezi.
Cândva,
demult, chiar mi-am asumat o chestiune în care cred cu adevărat: un chirurg
trebuie să aibă doi prieteni sinceri – anestezistul şi anatomopatologul. Unul
trebuie să-l ajute în echipă, celălalt trebuie să-i lămurească întrebările
post-factum!
Cartea pe care o recenzez este plină de
savoare şi de informaţie inedită, stilul în care este scrisă este
inconfundabil. În „Siringă şi sex“, aflăm că „scula simplă şi esenţială în
medicină – siringa“ îşi trage numele de la „sirinx, denumirea trestiei în latină“
dar fără ac, acul gol pe dinăuntru fiind inventat de arabul Ammar din Cairo. Fără
valorificarea plenară şi genială a unei minţi iscoditoare în tot ce a gândit şi
întreprins – Sir Christopher Wren, arhitectul Londrei de la 1666 – nimic nu
s-ar fi întâmplat şi în acest esenţial domeniu.
Citind, pagină cu pagină, rând cu rând, am
mai realizat un lucru: cartea nu se adresează neinformaţilor în materie, celor
care nu sunt pasionaţi de cunoaştere. Uneori, pentru a decripta cele scrise de
autor, trebuie să apelezi la mai vechile dicţionare sau la mai noul dicţionar
ubicuu – Google.
Suntem acompaniaţi la mai tot pasul de
aforisme. Pe unele le ştiam, pe altele suntem bucuroşi să le aflăm. Dacă ne era
evident că „Medicina este doar numele succesiv pe care îl dăm bolilor“
(Boileau) sau că „Doctor este numai Dumnezeu“ („Proverbele Românilor“ – Iuliu
A. Zane) poate nu tot atât de evidente erau pentru mine ca medic chirurg, trăitor
alături de şi colaborator al anesteziştilor, înţelegându-le, aşadar, gândurile şi
frustrările, următoarele: „Chirurgul a fost întotdeauna precum cel de pe puntea
unei nave de război intrând în port. Toţi îl aclamă. Anestezistul era precum
mecanicul din pântecul navei, murdar, la întuneric, departe de aclamaţii, dar
primul pregătit să moară când nava se scufundă“. Acum îi înţeleg pe deplin.
După ştiinţa mea, din statisticile
Colegiului Medicilor din România în ceea ce priveşte cazurile de malpraxis de la noi, pe primul loc sunt plasaţi
chirurgii generalişti, urmaţi îndeaproape de ginecologi şi anestezişti. De
fapt, cum autorul aminteşte, citându-l pe Oscar Wilde: „Experienţa nu are
valoare etică, este numai numele greşelilor pe care le-am făcut şi certitudinea
că le vom repeta“.
Stilul doctorului Nicolae Bacalbaşa este
inconfundabil: bazat pe o documentare riguroasă, cu o lapidaritate dusă la
extrem, încât în final ne aşteaptă, cel mai adesea, o „poantă“ sau o „sentinţă“.
Când este vorba de un final fericit, mai treacă-meargă, dar când sentinţa e
plină de amarul şi tristeţea vieţii sau de relatarea faptelor cel mai adesea
reprobabile ale celor prezentaţi/prezentate, ea are tăria unei lovituri.
Când am gândit să intitulez astfel rândurile
acestei cronici nu am făcut-o cu premeditare. Acesta este izul cu care am rămas
eu la finele lecturii. Nicolae Bacalbaşa este un observator la fel de fin şi la
fel de perspicace precum celebrul său antecesor ploieştean. Cartea reprezintă,
de fapt, „Momentele şi schiţele“ din viaţa unui doctor cu spirit de observaţie şi
fineţe a analizei ce ne duce cu gândul, cel mai adesea, la nenea Iancu.
La pagina 180, doctorul Bacalbaşa ne învaţă
că „respectul derivă din participiul trecut al verbului latin «respicere» – a
privi înapoi, a privi la“.
Şi, după lectura plină de bucurie spirituală
a acestei cărţi, am argumente depline pentru a-l privi şi asculta pe Nicolae
Bacalbaşa, pentru mintea, spiritualitatea şi erudiţia sa, cu şi mai mult
respect!
