Irina Teodorescu nu suferă de anxietatea influențelor și se lasă pe mâna epicii clasice românești, reușind să-i ofere cititorului postmodern un roman canonic. Încă de la prima frază, autoarea ne călăuzește de-a lungul unui secol de istorie, de-a lungul și de-a latul unei Românii familiare cititorului de limbă română. Nu puteau să lipsească episoade și aventuri ale unor urmași ai lui Gheorghe Marinescu la Paris, ca de pildă cele ale lui Gigi, tânărul alcoolic venit la studii și mort de alcool și inimă rea, căci venirea comuniștilor la putere a însemnat pentru el confiscarea moșiilor și prin urmare sfârșitul.
Nu puțini vor fi fost acei cititori ce-și vor fi pus întrebarea: de ce autoarea, plecată la 18 ani în Franța (Paris, Rennes), a scris această carte în limba franceză sub titlul „La malédiction du bandit moustachu”, ca apoi să fie tradusă de Mădălina Vatcu în limba română sub titlul Blestemul tâlharului mustăcios (Polirom, 2016, 170 pagini). Din carte nu lipsesc nici peripețiile amoroase sau funambulești ale diverselor generații și familii, moștenitoare ale numelui Marinescu, aflate sub incidența blestemului tâlharului mustăcios – o specie de haiduc ce îi deposeda de bunuri pe cei bogați, spre a le împărți cu cei nevoiași.
Cu fiecare capitol, cartea pare să redebuteze, întorcându-se în timp și aprofundând parabola fiecărui personaj mai important. Izbutește astfel să ofere o frescă de destine, vicii, pasiuni maladive, moravuri din provincia românească, trezită la viață de trăsnete magice cu obârșia în același blestem: moartea primului născut din fiecare familie ce are legături de sânge cu dinastia boierului Marinescu. Acesta face imprudența de a crede în făgăduința perfidului boiernaș de a-i reda libertatea, ceea ce nu se întâmplă. După moartea tâlharului credul urmează un fel de „O sută de ani de blestem”, sub semnul căruia se derulează acest roman.
Irina Teodorescu diseminează pasaje lirice printre tablouri teatrale, o galerie de portrete de veleitari și ariviști, pe fundalul unor episoade picarești, de legende orale și cutume autohtone ce se transmit pe firul generațiilor animate de sentimente și reacții etern umane.
Autoarea romanului ne previne încă de la început: „Povestea începe la bărbier: într-o dimineață, Gheorghe Marinescu intră în prăvălioară pentru o ferchezuire a părții de jos a feței. Prinde bărbierul o pânză în jurul gâtului tânărului și se pregățește să-l dea cu spumă, când ușa se izbește de perete și intră nădușit tâlharul cu ditai mustața“. Intuind la ce-i folosea lama, junele boiernaș îi propune tâlharului-haiduc un târg, aparent avantajos: în schimbul gâtlejului și averii lui, să-i dea vreo două pistoale cu muniția aferentă, moștenire de familie, și eventual un adăpost la el, un ascunziș secret unde prigonitorii aceluia nu-l vor găsi în veci. Zis și făcut. Cei doi bat palma. Pistoalele intră în acțiune și mustăciosul nostru pune mâna pe cufere doldora. O parte din ele le împarte calicilor și nevoiașilor, oprindu-și pentru sine câteva sipete de galbeni și juvaiere.
Obosit și sătul de viața pe care o ducea, mereu cu ochii-n patru de frica poterelor, pe drumuri și prin păduri, mustăciosul acceptă să fie adăpostit în pivnița lui Gheorghe, să-și mai tragă oleacă sufletul. Drept care Gheorghe închide ermetic chepengul pivniței și-i propune acestuia un târg: să-i spună locul ascuns unde își ține comoara în schimbul eliberării. Boiernașul pleacă s-o caute în timp ce tâlharul nostru își dă duhul în pivniță. Fără mâncare, fără apă, după trei zile moare în chinuri graznice, nu înainte de a-l blestema pe Marinescu și pe toți urmașii lui până în anul 2000. Ultimul mort din dinastia Marinescu este un copil de 11 ani. Era anul 2000.