Că romantismul francez a avut perioada lui
de glorie începând cu anul 1830, prin Hugo, Musset, George Sand (spre a nu-i
numi decât pe aceştia) n-ar trebui să ne mire, ba chiar am putea spune că moda
nu ţine doar de panglici şi dantele, dar că îşi impune legile şi în marea creaţie
literar-artistică, modelând-o după gustul timpului sau, mai precis, dând
timpului gust inconfundabil, parfum de nobleţe a sufletului lângă care mintea
nu rămânea săracă.
Şi a fost anul 1983. În Oraşul-Lumină, cu
mulţimea lui de muzee, case memoriale, palate, grădini, teatre, a apărut un loc
de linişti cântătoare căruia i s-a spus Musée
de la vie romantique. Hotelul (a se citi reşedinţa) Scheffer-Renan din 16,
rue Chaptal, care a aparţinut pictorului Ary Scheffer, a fost donat Parisului
de descendenţii artistului. Destinaţia muzeului s-a impus aproape de la sine:
prin anii ’30 ai veacului al XIX-lea, obişnuiţii atelierului-salon Scheffer
erau George Sand, Chopin, Delacroix, Rossini, Berlioz, Liszt, Thiers – elita
intelectuală şi politică a acelui timp.
Muzeul de astăzi este o reverenţă memoriei
acelei femei-scriitor de geniu, inspiratoare de poezie şi muzică, egală întru
creaţie unui Balzac, iubită de Musset, adorată de Chopin, marea prietenă a lui
Flaubert, „buna doamnă din Nohant“ – George Sand. Prin donaţia făcută în 1923
de strănepoata Aurore Lauth-Sand, a peste 200 de piese (artă, mobilier,
bijuterii etc.) care au aparţinut marii scriitoare, a fost recreat universul
Berry-ului natal, proprietate moştenită de la bunica sa Marie-Aurore de Saxe
(nepoată a „Delfinei“ care avea să fie mama viitorului rege Ludovic al
XVI-lea). Printre ascendenţii scriitoarei figurează: un rege polonez – Frédéric
Auguste I de Saxe, despre care se spune că a umplut pământul (prin care a apucat
să treacă!) de bastarzi, un mareşal al Franţei – Maurice de Saxe – vrednic
continuator al culegătorului de flori din regatul de frumuseţi feminine, o
dansatoare de cabaret, un păsărar de prin foburgul Saint-Germain, un castelan
de la Chenonceau, de la care va fi moştenit ea o neostoită sete de viaţă şi o
suverană ignorare a convenţiilor sociale. Ca o adevărată stăpână a locului (de Musée de la vie romantique este vorba),
George Sand tronează în marele salon prin portretul pe care i l-a făcut Auguste
Charpentier (secondată de amintiţii strămoşi de Saxa), printre mobilele ei,
bijuteriile ei, pianul lui (al lui Chopin, desigur) din care se revarsă
ca-ntr-o vrajă (trăiască tehnica modernă!) acordurile nocturnelor şi
polonezelor fără de care muzica romantică n-ar fi ceea ce este.
Dar elementul cel mai răvăşitor din tot
acest muzeu plin de viaţă (romantică!) este prezenţa alături, într-o vitrină de
cristal, a mâinii lui Chopin, a braţului lui George, ca-ntr-o aşteptare de
atingere. Şi mai este pianul acela deschis din care cresc ape de muzici învăluitoare
şi, lângă pian, pe un soclu, o sculptură în marmură reprezentând-o pe George
Sand trecută deja de vârsta înfloririi spre a se instala în toamnă, aşezată ca
pentru o fără de sfârşit audiţie a muzicii lui Frédéric.
Seara, când muzeul se închide, cu siguranţă
umbrele înalte de acolo ascultă „cum se izbesc de geam razele de lună“…