De câţiva ani, a devenit o tradiţie ca, la
27 decembrie, Orchestra Medicilor să îşi invite publicul fidel la un concert de
Sărbători, încercând, de fiecare dată, să ofere un repertoriu adecvat acelor
zile efervescente, cu piese atractive şi diverse, cu solişti îndrăgiţi şi, în
principiu, de calitate.
În deschidere, prof. dr. Mircea Penescu, deopotrivă concert-maestru al
ansamblului, a precizat că s-a dorit ca oaspeţii serii să fie în special artişti-medici,
aşa încât am reîntâlnit-o pe soprana Anda
Pop, absolventă a Facultăţii de Medicină şi apoi a Universităţii Naţionale
de Muzică din Bucureşti, de mulţi ani solistă a Operei din Braşov, aplaudată
acum în arii de mare efect din operetele Liliaculde J. Strauss şi Giuditta de
Lehar, interpretate ca de obicei cu un glas calitativ şi amplu, dublat de
temperament şi o mişcare scenică ieşită cumva din tiparele impuse sub cupola
Ateneului, cântând printre spectatori, apelând la gesturi explozive, ceea ce a
stârnit entuziasmul celor care doreau să asculte muzică bună şi... să se simtă
bine. În final, a revenit pe podium, dar alături de Mihai Frunză – la rândul său (şi) medic, specialist în psihiatrie, însă
solist al Operei din Iaşi –, abordând împreună celebrul duet din opera Don Giovanni de Mozart; anterior,
baritonul susţinuse două arii din Elixirul
dragostei de Donizetti şi Nunta lui
Figaro de Mozart, pe care poate şi-ar fi dorit să le cânte şi pe scena
lirică. Anunţat ca fiind de asemenea medic şi... solist al Operei din Bonn, Engelbert Decker a optat pentru arii
dificile de bas din Don Giovanni de
Mozart şi Bărbierul din Sevilla de
Rossini, deşi vocea sa nu era nicidecum gravă, iar lipsa experienţei în relaţia
cu dirijorul şi cu orchestra dovedea că, probabil, evolua pentru prima oară într-un
asemenea context; conştiincios, a parcurs partiturile într-o manieră foarte
personală, tempoul său fiind foarte departe de cel pe care, la pupitru, încerca
să-l impună Iosif Ion Prunner,
instrumentiştii susţinând acompaniamentul – eufemistic vorbind – pe coordonate
cu totul străine prestaţiei solistice, efortul şi concentrarea lor suplimentară
devenind astfel lăudabile dar imposibil de „cuplat“ cumva cu solistul care, la
rândul său, a dat totuşi dovadă de un curaj incredibil. Important este, până la
urmă, că publicul care umplea sala până la refuz, stând şi pe scări şi în
picioare, a apreciat acea tentativă, aplaudând cu relaxarea unei seri de Sf. Ştefan...
Paginile vocale au alternat cu o lucrare de
reală frumuseţe, lirică şi învolburată, decupată din muzica unui film – Warschauer Concert de Addinsell –,
solistă fiind pianista Ioana Maria Lupaşcu,
etalând o tehnică virtuoază, un tuşeu rotund, sensibilitate şi dezinvoltură pe
claviatură, orchestra colaborând cu vădită plăcere şi implicare la realizarea
acelui moment special al concertului. Dar buna dispoziţie şi participarea
afectivă s-au regăsit în uvertura operetei Liliacul,
în Ohne sorgen Polka, în valsurile Voci de primăvară şi Dunărea albastră de Strauss, nelipsite
din orice program de asemenea factură, ca şi Poloneza din opera Evgheni
Oneghin de Ceaikovski, cu impact „garantat“ la orice public – avizat sau
doar amator de melodii agreabile. O astfel de avalanşă de „şlagăre“ ritmate şi
strălucitoare nu putea să fie răsplătită decât printr-o... avalanşă de aplauze,
care au răsunat din plin pe tot parcursul serii, medicii-instrumentişti încununând
concertul de Crăciun cu tradiţionalul Marş
Radetzki, spre bucuria celor care cu siguranţă îl aşteptau ca pe un dar,
chiar dacă face deliciul publicului la finele oricărui program de gen, oriunde în
lume.
Ca de fiecare dată, toţi cei aflaţi sub
cupola Ateneului au simţit ce înseamnă terapia prin muzică, ideală deopotrivă
pentru cei de pe scenă şi din sală, oferită cu generozitate şi plăcere de
orchestra „halatelor albe“, într-o atmosferă de sărbătoare, binevenită în prag
de an nou.
