Sâmbătă seara, la Radio România Cultural,
Mirela Stoenescu prezintă muzică franceză din secolul trecut. E un fel de a
zice „prezintă“. De fapt, melodiile – tot atâtea hituri internaţionale – au
fost selectate cu grijă de prezentatoare, care apoi s-a retras, discretă, şi
le-a lăsat pe ele, celebrităţile, să-şi susţină singure gloria, fără
comentarii. Ceea ce nici n-a fost greu. Ca la un „radio tonomat“ cu înregistrări
de marcă. Din când în când, totuşi, la schimbarea interpreţilor, prezentatoarea
revenea cu câteva cuvinte, de suflet. Primele voci: Edit Piaf şi Gilbert
Bécaud.
Edit Piaf. Amintiri contemporane ei suplinesc
munca prezentatoarei. Nu poţi s-o asculţi pe Piaf fără să ţi-o aminteşti în viaţă,
cu vocea ei plină de nerv şi dramatism cucerind mapamondul. Fiică a unei cântăreţe
ambulante italo-algeriene şi a unui acrobat de circ, Édith Giovanna Gassion a cântat
şi ea mai întâi pe străzile Parisului, în proximitatea vagabonzilor, a proxeneţilor,
a traficanţilor de droguri, iar în anul 1935, după ce a fost remarcată de
patronul unui cabaret, a debutat pe scenă sub numele de Piaf (vrabie). S-a
afirmat rapid în muzică, dar viaţa personală i-a fost zguduită de mari
cutremure. Legături amoroase nereuşite. Printre ele, se numără cea cu Yves
Montand, un cântăreţ debutant, sau marea ei dragoste, boxerul Marcel Cerdan,
care va muri într-un accident de avion şi, deprimată, Edith va deveni dependentă
de somnifere şi stupefiante. Iubiri, căsătorii, divorţuri. În 1958, suferă un
grav accident de automobil. Din cauza durerilor persistente, devine dependentă
de analgezice puternice. Împreună cu Georges Moustaki, un nou amant, creează
melodia de mare succes „Milord“. Cu o sănătate şubredă, după multe spitalizări,
în 1961, cucereşte din nou publicul, într-un concert din sala Olympia, cu
melodia „Non, je ne regrette rien“.
Gilbert Bécaud, născut FranÎois Silly, la
24 octombrie 1927, supranumit „Domnul celor 100.000 de volţi“ pentru performanţele
sale energetice, a rămas în amintire cu hituri precum „Nathalie“, „Et
maintenant“ şi încă altele. Dar şi cu ceea ce obişnuia să spună ori de câte ori
era rugat să-şi explice talentul: „Florile nu ştiu botanică“.
Multe alte voci superbe din muzica franceză
continuă să aducă în prezent clipe trecute. Amintirile cheamă, la rândul lor,
amintiri. Pe acest fond sonor, deschid recenta carte cu amintiri „Jurnal
anapoda“ a „radiofonistului“ Ion Ochinciuc, care-şi pregătea în secolul trecut
emisiunile social-educative şi de divertisment notându-şi „muzica“, adică întâmplările
însoţitoare. Acum ele reînvie pe muzica aceleiaşi epoci. Iată: reporterul merge
la Institutul de Endocrinologie, unde îl întâlneşte pe profesorul C. I. Parhon,
tocmai când acesta consulta o pacientă bolnavă psihic, cu manifestări ciudate şi
zgomotoase, care l-au speriat cumplit pe reporter: „În schimb, C. I. Parhon o
urmărea cu o plăcere, de parcă se afla în faţa Madonei lui Rafael. Descoperirea simptomelor schizofreniei,
binecunoscută lui, îi dădea o deosebită satisfacţie profesională“. Sau: un
episod telefonic cu Stroe, vestitul comic din cuplul Stroe şi Vasilache, pe
care îl invita la o emisiune umoristică, dar se scuza că remuneraţia va fi
modestă: „Cât puteţi da?“, s-a interesat Stroe. „O sută de lei.“ „Aşteaptă puţin“,
mi-a cerut el. A revenit după câteva zeci de secunde: „Ştii ce-am făcut?“. „Nu,
maestre.“ „M-am uitat pe fereastră, să văd dacă mă aşteaptă cineva jos cu o sută
de lei în mână.“ „Şi?“, am făcut eu, curios. „Nu mă aşteaptă nimeni. Aşa că vin
la dumneata la Radio“.
A trăi în trecut e bine sau e rău pentru sănătate?
Sunt unii care spun că e o metodă extrem de eficace de tratament.
