Suferă de Alzheimer? Nu. Pur şi simplu crede tot ce i se
spune.
O
tragicomedie despre vârsta a treia şi nu numai, Nebraska este povestea unui bătrân hotărât să
străbată pe jos vreo trei state pentru a-şi ridica premiul câştigat la o revistă
obscură. Cu Bruce Dern în rolul principal, acela al unui fost alcoolic, tatăl a
doi băieţi, asistăm la un road movie
emoţionant, cu nuanţe nostalgice amărui. Născut şi crescut în statul Nebraska,
regizorul Alexander Payne se întoarce cu drag în aceste locuri (acţiunea
filmelor precendente fiind fixată tot aici – Citizen Ruth, Election, About Schmidt). Secvenţa de început are
toate
ingredientele unui film puternic: un bătrân înaintează agale pe autostradă.
Atunci când poliţia încearcă să îl oprească şi să verifice dacă totul e în
regulă, bătrânul răspunde cu o privire pierdută. Are în buzunar hârtia primită
de la o revistă, care îl anunţă că a câştigat un milion de dolari. Înaintează
cu perseverenţă, chiar dacă îi va lua zile întregi.
Imaginea
lui Phedon Papamichael este absolut răvăşitoare. Un ecran imens alb-negru, o călătorie
ce pare să nu se termine niciodată. David, fiul cel mic, îl va însoţi în această
excursie utopică fără a-i alimenta speranţele, pur şi simplu stând în urma lui,
de veghe, cu grijile de rigoare şi sprijinul moral aferent. Cu toate că familia
plănuieşte să îl trimită pe Woody într-un azil, David e hotărât să îşi urmeze
tatăl în această călătorie spre rădăcini. Va deveni una dintre cele mai intense
excursii, aşa cum poate doar în copilărie ţi le poţi imagina posibile. Prima
bere cu tatăl său într-un bar uitat de lume, întrebări, răspunsuri,
sinceritate, inerţia de a merge mai departe chiar dacă nu întrezăreşte mare
lucru la orizont – are 35 de ani, nu are un job solicitant şi tocmai ce a fost
părăsit de iubită.
Cei
doi sfârşesc într-un adevărat pelerinaj: fie în orăşelul de provincie în care
au copilărit şi unde vor sta la poveşti cu aproape fiecare localnic, fie în
vizită la familia fratelui. Suficient de static din punct de vedere vizual,
filmul lui Payne e construit din tablouri clasice ale familiei americane: de la
secvenţele tipice de bar, unde toţi stau adunaţi în jurul mesei cu băutura
în
faţă, tonomatul clasic şi muzica aferentă, la cina în familie şi vizionatul ştirilor
de pe canapea. Totul are aerul unei construcţii blocate în timp, dar extrem de
ferm lucrate. Peisajele sunt şi ele tipic americane: privelişti pustiite cu
câte un bar răzleţ şi o firmă luminoasă sau o casă cu terasă şi dependinţe.
Nebraskaeste
un film despre memorie, trecut, istorie personală, despre familii care se regăsesc
prin intermediul amintirilor şi al lucrurilor spuse pe faţă înainte de a fi
prea târziu. Despre compromisurile pe care le faci de-a lungul timpului, despre
regrete şi decizii din tinereţe răsfrânte în prezent. Odată întors în oraşul
natal, Woody va stârni invidii, va răscoli trecutul tuturor. Şi, de la cel mai
banal lucru cu putinţă – ştirea că e presupusul câştigător al milionului de
dolari, realizezi cum, de fapt, invidiile nu mor niciodată, ba dimpotrivă, se
accentuează. Convins de fiul său că premiul nu există de fapt, dar ambiţionat să
afle acest lucru şi să meargă până la adresa cu pricina, Woody insistă să se
laude faţă de vechii prieteni, ceea ce nu e neapărat un lucru bun. Dacă a uitat
să îşi plătească datoriile în urmă cu mai bine de două decenii, ei bine, ar
trebui să plătească dublu acum. Woody e dispus să joace tare şi să îşi provoace
vechii prieteni. Le flutură dinaintea ochilor un premiu despre care ştie că nu
e al lui, dar asupra căruia ar vrea să se înşele. Ce urmăreşte, în fond, este să
fie iar în centrul atenţiei, să îi joace puţin pe degete. Problema este că reuşeşte
mai mult de atât. Pe măsură ce anii trec, invidiile oamenilor se transformă în
frustrări: dacă Woody s-a împăcat cu gândul că a ales să trăiască o viaţă alături
de o femeie pe care nu a iubit-o nebuneşte, dar alături de care a învăţat să
facă faţă rutinei şi să construiască o familie, restul prietenilor ar face acum
orice să îl pună la punct pentru greşelile şi aroganţa tinereţii.
Nebraska curge lin şi fără
schimbări spectaculoase. Replicile sunt de un umor sec, te trezesc şi îţi arată
cum în viaţă ai nevoie de un impuls pentru ca totul să înainteze. Uneori, cu
sau fără voia ta.
