Lumea medicală din
România pare să fie tot mai concentrată pe găsirea unor noi forme de alinare a
sufletelor, în strania alienare care a cuprins sistemul medical de pe la noi de
când cu reformele deformatoare „implementate“ (ei, da!) de trecătorii dregători
poposiţi vremelnic în scaunul ministerial al sănătăţii (să fie ei sănătoşi, că
noi ne-ntoarcem la ventuze – din cele adevărate! –, la prişniţe şi cataplasme…
Bine că au ieşit şi urzicile!).
La Cercul Militar Naţional, Sala Rondă, Viorica Botezatu, membră a Cenaclului
de arte plastice al medicilor „Ion Ţuculescu“, a avut luni, 31 martie 2014,
vernisajul expoziţiei personale de pictură Necuprinsul(31 martie–14 aprilie 2014).
Realizate într-o manieră cu totul nouă faţă
de cea pe care a ilustrat-o de-a lungul timpului (probată prin multiplele
prezenţe pe simeze în cadrul saloanelor de pictură ale cenaclului amintit ori în
expoziţii personale sau de grup), lucrările din actuala expoziţie sunt (şi nu
sunt!) tributare studiilor academice de artă pe care plasticiana le-a urmat la
Institutul de Artă din Iaşi în plină maturitate, conştientă că harului cu care
natura a înzestrat-o trebuie să i se adauge şi studiul serios. Rezultatul:
expoziţia de acum, îmbinare de ştiinţă–imaginaţie–idee şi, mai cu seamă, de artă,
totul îmbinându-se cu graţie, totul amintind de profesia „maitresse“ pe care a împlinit-o
cu dăruire, de jurător al lui Hipocrate (a se vedea trimiterile la portretul
uman şi la ghicita alcătuire a acestuia, prezentul şi nevăzutul craniu).
Fiecare element se înscrie în „necuprinsul“ văzut nu ca un haos, ci ca o învălmăşire
de ape nouri străvezii, pe un cer căruia îi va fi mereu dor de pământul din
care El îl va fi creat pe om.
Expoziţia formată din câteva lucrări, numărabile
pe degetele a două mâini şi pe doi ochi întrebători, este perfect acordată la
tema în care se înscrie. Cu fiecare lucrare necuprinsul ne ajunge, ne poartă
spre lumi care se încheagă sub privirea noastră într-o siluetă de abur albăstriu,
într-o rugă de gânditor (n-o fi vreo rudă a celui de la Hamangia?), într-o întrebare
rămasă în ochii larg deschişi care ne fixează dintr-un tablou ca şi cum ne-ar
iscodi: „Voi cu ce treabă pe aici?“. Răspunsul vine (sau nu vine), dar ne urmăreşte
ca o umbră de lumină nenăscută.